Regizorul polonez se străduia să explice că ținta filmelor
sale e să prindă ceea ce rezidă in interiorul nostru; știa de la
bun inceput că incercarea sa e sortită eșecului, că, spre deosebire
de literatură, filmul e neputincios aici, dar asta nu-l oprea să
incerce mai departe; “dacă filmul inseamnă să realizezi ceva,
credea el, atunci e pentru ca o persoană să se poată regăsi in el.”
Și pentru mai multă concretețe, pentru a se face mai bine ințeles,
apela la “o frumoasă poveste” pe care i-o spusese un ziarist
american. Jurnalistul tocmai citise un roman de Julio Cortázar și
avusese marea surpriză să constate că personajul principal avea
aceeași viață, aceleași nume, prenume etc. ca și ale sale. Așa se
face că i-a scris o scrisoare scriitorului argentinian in care-i
mărturisea că-i citise cartea și descoperise că e o carte despre
sine. La rândul său, Cortázar, care nu-l văzuse niciodată pe
ziarist, nu auzise de el, i-a răspuns printr-o admirabilă scrisoare
in care se declara fericit că născocise un personaj care exista in
realitate.
Jurnalistul american i-a povestit lui Kieślovski cât e de
frumos că se intâmplase ceva de felul ăsta. E dincolo de orice
dubiu că și Kieślovski găsea frumoasă această intâmplare și de-a
dreptul mirabilă, pentru că a avut norocul să o audă; ii venea ca o
mănușă, ii servea de minune in incercările sale de a vorbi despre
film, in general, sau despre filmele sale, in particular. Dar mai
bine să transcriu vorbele lui:
“Continuu să le explic colegilor mei mai tineri pe care-i
invăț că atunci când aprinzi o brichetă intr-un film, asta insemnă
că bricheta s-a aprins și, dacă nu s-a aprins, inseamnă că bricheta
nu merge. Nu inseamnă nimic altceva; și niciodată nu va insemna
nimic altceva. Dacă, o dată din 10.000, se dovedește că inseamnă
altceva, asta inseamnă că cineva a realizat un miracol. Orson
Welles a realizat acel miracol o singură dată. Doar un singur
regizor a reușit să realizeze acel miracol in ultimii ani și acela
e Tarkovski. Bergman a realizat acel miracol de câteva ori. Fellini
l-a realizat de câteva ori. Câțiva oameni l-au realizat.”
De ceva vreme tot caut scrisoarea lui Cortázar adresată
jurnalistului american, convins fiind că, printr-un miracol, s-ar
fi putut să vadă lumina tiparului. N-am găsit-o. Mă mulțumesc cu
povestea lui Kieślovski și, mai ales, cu miracolul pe care l-a
realizat și el de câteva ori.
Iacob Florea s-a născut in 1958. A lucrat ca profesor suplinitor, jurnalist, funcționar guvernamental; in perioada 1999-2003, a fost redactor-șef al revistei Tribuna invățământului. Este autorul volumelor de proză Ingerul trage sforile (Ed. Cartea Românească, 1993), Tatăl lui Iona. Scrisorile primejdioase (Ed. Vinea, 2002), Sâmbăta după duminică (Ed. Ager, 2004). In 1994, i s-a acordat Premiul pentru Debut al revistei Ateneu.