Dacă un timp la orizont nu se
intrevede nicio dramă, unii devin suspicioși, ba chiar neliniștiți,
normalitatea netraumatică e percepută ca o tranziție plicticoasă,
lipsită de “eveniment”, dintr-un rău in altul sau din rău in mai
rău. Ei receptează doar liniștea de dinaintea furtunii, apatia
simțurilor in așteptarea declanșării de adrenalină in fața
spectacolului unei drame care, bine mediatizată, poate, de exemplu,
transcende tragicul in măreția sacrificiului sau in forța de a
invinge implacabilul.
Evoluția umanității este văzută
in cele din urmă ca o involuție, in sensul triumfului tehnologic și
cuceririi cyberspațiului in detrimentul celui spiritual. Conform
propriilor noastre mituri, la baza oricărei construcții durabile ar
trebui să existe o jertfă. Ori dacă internetul este marea provocare
de azi, prețul să fie sufletul virusat de angoase, golit de emoție
și pradă anxietăților?
Conform teoriei involuției, cu
cât vom ajunge mai sofisticați tehnologic, cu atât matricea
culturală se va modifica genetic până la producerea unor roboți
simulând omenescul, capabili de performanțe uluitoare dar cu
sensibilitate castrată, incapabili să mai verse o lacrimă la un
film de dragoste ori in fața unui copac inflorit. Oricum,
materialismul obsesiv, avariția și lipsa de scrupule, pierderea
sistemelor de valori sau mai bine zis supremația unuia singur,
banul, și goana agresivă de a-l avea domină azi aproape peste tot,
incât filmele de dragoste au devenit desuete, iar copacii infloresc
neobservați. Foarte bine, vor ridica din umeri cinicii,
sentimentalismul e ridicol, emoțiile dau prost. In schimb de o
dramă toată lumea va fi oricând interesată. O dramă purifică și
stimulează in cele din urmă economia, creativitatea, gândirea
filosofică, trezește energii proaspete și deschide canale noi de
supraviețuire.
Iar dacă nu există pe moment o
dramă adevărată, ea poate fi provocată, inventată sau imaginată.
Provocată de politicieni, inventată de marile corporații financiare
sau imaginată de artiști… O dramă pică bine oricând. Iar din
jertfa unora vor beneficia intotdeauna cioclii dramelor, care stau
la pândă gata să construiască din cenușă și ruine alte imperii de
cifre. Numărul și măsura, cele care au pus capăt haosului și au
ordonat lumea, au ajuns acum ele producătoare de haos. Un haos
controlat, insă de forțe malefice, nu mai puțin seducătoare intr-o
metafizică a autodistrugerii care bântuie mințile celor ce iși
imaginează că din orice tragedie pot avea un profit, ori că
sfârșitul, oricum ar arăta el, ar fi unul selectiv, care pe ei i-ar
ocoli.
Nevoia de cartastrofă e veche.
Are rădăcini biblice și recurențe științifice sau triviale. De la
detaliile Infernului la potopul lui Noe ori la Apocalipsa
propovăduită de Noul Testament. Apariția vieții pe Pământ este și
ea rezultatul unei drame cosmice – Big Bang-ul, ori, in teoria
biblică, modelarea lumii de mâna divină, proces nu mai puțin
traumatic. Chiar și apariția omului, fie izgonit din Paradis, fie
ca accident genetic ori in urma unui cataclism natural, este
rezultatul unei drame. In toate cazurile insă finalul este benefic,
după fiecare dramă vine un alt inceput, o perioadă de inflorire.
Legea compensației funcționează natural, alternând la nivel de
macro și microcosmos păcatul cu pedeapsa, rotind binele și răul,
vina și plata, intr-o roată karmică, impingând vehicolul existenței
și devenirii pe un drum cu rost. Renașterea, spun unii, n-ar fi
existat fără intunecatul Ev Mediu. Războaiele sunt și ele necesare
in echilibrul misterios și crud al istoriei pline de farse și drame
care se incolăcesc pe spirala sa mai departe, repetând erorile sau
provocând altele de intensități și mai mari.
La alt nivel, subconștient,
individul pe cât se teme de catastrofă, pe atât o invocă. Frica,
cea mai puternică fantasmă ieșită din cutia Pandorei, este și cea
mai importantă limită umană, coeficientul de aproximare a
dispariției, bariera autoimpusă spre eternitate, ori spiridușul
care sfredelește incă haosul aducându-ne din când in când in oase
mostre ale frigului și intunericului de dincolo, ale infinitului și
dezordinii.
Frica de dramă ii face pe oameni
s-o invoce in speranța că ar putea-o imblânzi. In expresiile
ințelepciunii populare, se spune că “e bine să pui răul in față”
pentru a preveni sau diminua șocul intâmplărilor nefericite, dar se
mai spune și că “de ce ți-e frică nu scapi”, viziune deopotrivă
fatalistă și realistă. Concepția că după fiecare perioadă proastă
“mai vine și vreme bună” nu poate absolvi teama de imprevizibil și
de necunoscut și nici nu poate contrazice legea murphyană conform
căreia după orice rău poate să vină unul și mai mare, ori zicala că
“o nenorocire nu vine niciodată singură”.
Veștile cele mai zguduitoare
sunt cele rele. Fericirea este asumată, ne considerăm cumva
intitulați să o trăim, iar veștile bune fac parte dintr-un firesc
la care aspirăm in ascuns. Marile emoții sunt provocate de
tragedii. Ele captează cel mai bine curiozitatea, interesul,
apetența pentru scenarii care să explice cauzele, intreținând o
stare de tensiune și alertă speculate de diverse instituții ale
puterii. Mass-media știe cel mai bine asta și ne manipulează
emotivitatea pariind pe sloganul “no news, good news”, adică nu e
știre aceea care nu e proastă. Pe vremuri, aducatorului unei vești
proaste i se tăia capul. Azi este recompensat cu o audiență mai
mare.
Canalele de știri din lumea
intreagă trăiesc din drame. Dictaturile se bazează pe frică și
amenințări și chiar marile puteri ale lumii vestice recurg la
instalarea unor stări de teamă și incertitudine prin menținerea de
focare de conflict in diverse zone ale lumii or invocând pericolul
terorismului internațional. Fantasma dramei este fluturată mereu
pentru a supune, iar frica de viitor, de nefericire sau de moarte
ii amplifică autoritatea, legitimând forme diverse de dominație,
fie ele politice, religioase ori spirituale.
De multe ori nefericirea
personală atrage dorința unei drame la scară largă. Când sunt
loviți de o nenorocire, instinctiv oamenii caută in jur exemple de
nenorociri mai mari ca ale lor. Durerea pare să se atenueze prin
sentimentul că nu sunt singuri in suferință ori că alții sunt chiar
mai nefericiți decât ei. Ideea că drama personală ar duce la nevoia
de catastrofă cosmică nu este nouă. In tragediile grecești, odată
cu crimele pasionale se cutremurau și pământul, și
zeii.
Nevoia de catastrofă vine insă
și din pierderea iluziilor. Iar azi, mai mult ca oricând, in
mințile multora mocnește ideea sfârșitului. Intr-un moment in care
dezvoltarea tehnologică a atins performanțe greu de imaginat chiar
cu câțiva ani in urmă, in care până și cerul pare să incapă intr-un
ecran de computer or intr-un gadget strecurat in ureche, cu cât
inaintăm pe spirala cosmică, cu atât iluziile se evaporă, iar
Dumnezeu fuge și mai departe. Am ajuns oare niște cuceritori
triști? Sunt oare inutile reușitele materiale odată ce tot mai
mulți se plâng de singurătate, depresii, anxietăți? Stări
apăsătoare de nesiguranță și nefericire trec prin sufletele golite
ale soldaților standardizați nevoiți să pedaleze până la capăt in
interiorul mecanismelor tot mai performante. Să vină odată
sfârșitul și să ne absolve!, iși spun in gând campionii
extenuați.
Doar că obsesia sfârșitului
lumii aproape s-a banalizat după eșecul din 2000, când așteptările
de colaps au fost inșelate, iar lumea și-a văzut de drum mai
departe. E adevărat că sunt mai multe și mai dese dezastre
naturale, crize economice mondiale severe, pericole nucleare in
escaladare… Canale de televiziune ca History, Discovery sau
Weather dedică tot mai mult spațiu posibilelor catastrofe care ar
lovi omenirea și pământul, de la schimbarea polilor magnetici la
efectele alinierii planetelor, de la topirea ghețarilor la
creșterea intensității solare, de la erupții vulcanice și tsunami
la războaie nucleare. Nostradamus este mereu in prim-plan cu
catrenele lui fără sens, din care specialiști cu diverse diplome
descifrează exclusiv tragedii. Teoriile conspirațiilor proliferează
și ele, propovăduind sfârșitul fie prin virusuri scăpate
intenționat din laboratoare, fie prin gaura neagră a
acceleratorului de particule din Elveția, unde s-ar recrea
particula lui Dumnezeu și, odată cu ea, firește,
Apocalipsa…
Acum e la modă sfârșitul in
2012, prezis nu doar de Nostradamus, ci și de calendarul maiaș,
precum și de nenumărați autotintitulați experți in apă, cer, pământ
și viitor. Apetența pentru catastrofă e mai vie ca oricând. Dar in
secret fiecare speră că va supraviețui sfârșitului și că iși va
freca palmele mulțumit de undeva de sus. Mă tem insă că ne așteaptă
incă multe deziluzii.
CARMEN FIRAN s-a născut in 1958 la Craiova. Autoare a 15 volume de poezii si proza, piese de teatru si scenarii de film. Din 2002 se stabilește la New York Membră a Societății Poeților Americani și a PEN American Center; coeditor al revistei “Interpoezia” – New York. Opera sa apare in traducere in reviste, antologii sau in volum in SUA, Franța, Anglia, Irlanda, Polonia, Israel, Canada, Germania, Suedia. In SUA publica zece volume de poezie si proza; cel mai recent fiind “Words and Flesh” (Talisman Publishers, 2009).