Colonia penitenciara a primit ajutoare din partea ministerului de resort. Pedeapsa stantata pe epiderma condamnatului, acele antisutre au devenit semne obscure sapate in zona cea mai vulnerabila a sufletului, acolo unde realitatea razbate dupa ce a fost schingiuita de o lentila monstruoasa…
“de aici nu se poate pleca/ noi suntem ultimii din lumea noastra/ si asa a fost mereu/ de la calorifer la fereastra, incet ca intr-un film/ din fundul pamantului incalzit de alcool/ urca la noi muncitorul/ sa ne invete cum si de ce/ si stim ca are dreptate/ in gari cenusii am lasat tot ce puteam lasa/ acum vom lasa propriul cap/ impachetat in ziare, pentru viitor/ in nebunia noptii, fluturii de noapte isi Iipaie venele/ mirati cumva ca le gasesc/ la locul lor, calde si moi”. Spiritul evolueza intr-un spatiu inchis, carceral, populat de fantasme “centaurine”: jumatatea lor de realitate, grea (lourde) le face sa se franga in falsa imponderabilitate scotand sunete ascutite, fluturii mortii, purtatori de noapte, ataca retina, lumea se contorsioneaza in flacarile unui eschaton isteric…
Poemele Ruxandrei Novac* aduc cu ele miasmele pe care sufletul le-a cules din lumea ce nu poate decat sa raneasca un eu de o asemenea sensibilitate. Noua colonie penitenciara este un Bucuresti strabatut de fiinte alienate, discursul noptii se intrupeaza din clisee, din ritmuri si refrene, totul este de un expresionism aproape insuportabil: “l-am vazut pe tatal meu fascist/ ca al sylviei plath intors/ intr-o oglinda cu mainile intinse ca/ pentru a chema sau a/ sugruma l-am auzit/ vorbind am inghetat/ de frica si de cutremur/ am inghitit o parte/ din saliva iar o parte/ am scuipat-o pe trotuar”.
Viziunile Ruxandrei Novac au o intensitate ce exclude orice intentie de comunicare – poemul nu exprima si nici nu se exprima. A devenit altceva, un act propitiator, luntre de trecere inainte si inapoi intre taramuri: un sacru malefic viermuieste sub trotuarele profanului Bucuresti, in mansardele si garsonierele tineretii. Orice raza de soare devine in acest taram susceptibila de aceeasi maleficitate. “Inima neagra ca o floare urbana” reclama un bacovianism de esenta, raceala tonului si suierul sacadat al vocii tinand de resemnarea maladiva a celui aflat in lupta cu propriile fantasme.
Si totusi, oricat de egocentrata ar fi aceasta poetica, ea e strabatuta de un protest social pregnant: lumea raneste prin alcatuirea ei, saracia doare, “the world is out of joint”… Avem de-a face cu o apocalipsa revolutionara, cu o privire incendiatoare care parjoleste atat “obiectul”, cat si pe sine. Actul scrierii a devenit unul existential, expiator, de o “finalitate” crunta: “aici nu e loc/ nici de mila nici de libertate nici de dor/ totul se inclesteaza te trage din ce in ce mai jos/ pana la capatul capatului/ totul e un urlet/ o apa cafenie/ care ma spala intruna din care beau intruna/ in timp ce femeile mele castiga bani// hrana pentru morti acele cuvinte frumoase/ care s-au spus/ de mii de ani doar hrana pentru morti/ grasimea galbuie a Marilor Oameni” (r.w.f.).
Aparenta unei singure voci trebuie disecata, la randul ei: eul poetic transcende limitele propriei siluete, atrage spre sine multimi, devine revolutionar, ironic, sarcastic (inspaimantator de sarcastic). Sunt totusi, foarte dese pasajele in care stridenta tonului oboseste, descrierea Raului cade in banalitate, iar ochiul este intoxicat de “apa cafenie”. Atunci te poti desprinde de fascinatia cu care priveai executia din colonia penitenciara, pentru a privi soarele negru ridicandu-se deasupra zidurilor.
*) Ruxandra Novac, ecograffiti. poeme pedagogice. steaguri pe turnuri, Editura Vinea, 2003