Simona Grazia Dima a fost mereu tentată de poezia sobră, mitologizantă și livrescă, cu trup monumental. Pe mine, unul, mă sperie poeziile masive. De poeme epice nici nu mai spun! E ca și cum ai înghiți caviar cu polonicul. Ți se face praștie ficatul! Scriind despre Interiorul lucrurilor (Editura Vinea), poeta noastră își plimbă degetele pe aceleași zone favorite ale claviaturii personale, dar încearcă și unele semitonuri acide. Lumea cea de toate zilele primește și ea drept la vers, ceea ce nu poate decât să mă încânte.
Sondând interiorul lucrurilor, poeta dibuiește un conținut ce nu mai are legătură cu forma lor obișnuită. Secțiunile ei au în vedere “compostul magic”. Cuvântul compost m-a dus imediat cu gândul la teoretizările americanului Jed Rasula despre stratul primordial ce este comun tuturor lucrurilor. În viziunea lui, poezia are rolul de a recupera originarul și substanța comună tuturor realelor. Simona Grazia Dima nu este pasionată de această restaurare a lumii vechi, esențiale. Pentru ea, esența este una fabuloasă, impalpabilă, dar mai cu seamă una intimistă, tandră și… poetică. Deși poezia ei a fost dintotdeauna permeată de simboluri ale luptei și dârzeniei, ceea ce rămâne după lectură este impresia de tânjire după gingășie și verticalitate morală. Ceea ce nu înseamnă că arta ei ar fi calină și rozalie. Își fac apariția destule figurine coșmarești, cum este, bunăoară, vampirul Chupacabra, descris minuțios într-o notă de subsol. Ba chiar ni se precizează, cu naivitate simulată, că “cineva l-a văzut țâșnind de sub o mașină”. Poezia cu pricina se cheamă O plimbare prin parc și nu are nimic din suavitatea simbolistă: “Mă plimb prin parcul zburătăcit de vântoasă,/ manelele-s mai puternice ca oricând,/ în loc de aer îți intră-n nări anestezic,/ să te facă să suporți minciuna,/ să nu-ți mai fie dor de adevăr./ E-un loc în apropiere unde muzica/ distruge zi de zi peisajul”.Când dorește, poeta vede limpede împrejurimile concrete. În acele fragmente, versurile ei devin clare și critice prin simpla alăturare a anormalului la normal. Aberația și stupiditatea ies la suprafață ca uleiul la suprafața apei. La fel și în Interiorul lucrurilor, numai că aici totul este sterilizat și luminos: “Aeroportul internațional. Aștept în sala vastă. Un zid înalt de sticlă ș…ț/ Ador această lume scânteietoare, iute pulverizată”.
Propriu-zis, acestei poezii nu-i este firească filmarea și combativitatea. Ea apelează la astfel de procedee doar când este împiedicată să mediteze și să viseze. Și întotdeauna visul va fi unul istoric, cultural. Niciodată intimismul nu devine pură intimitate personală. Ființă trăitoare în bibliotecă, poeta nu poate să-și etaleze sentimentele și impresiile fără să le prelucreze până aproape să devină impersonale. Durerea, de exemplu, este redată mediat, cu ajutorul unei imagini sofisticate și splendide, de altfel: “Și-ntr-un voiaj/ de-o clipă s-ating pe dinauntru soarele, devenit chestiune/ personală. E-o rană asta, arde”.
Sunt și poeme montate din aluzii livrești, cu vocabular bogat, numai bune ca exercițiu de traducere. Citindu-le, nu face să le cauți un înțeles distinct. Trebuie să te lași în voia valurilor fonetice, ca și cum ai asculta o muzică laborioasă.
Există apoi și poeme ocazionale, pe care le citești cu satisfacție cărturărească. Profanilor ele nu le vor transmite mai nimimc. Epicul lor este interesant doar pentru inițiați: “instrumentiști aruncă/ partitura la repetiția pentru Oedip,/ strigând: «asta nu-i muzică»” (George Enescu la Paris)
Nota specifică și remarcabilă a poeziei Simonei Grazia Dima este elanul dionisiac și înfoierile nietzscheene: “Zburau acum pe/ cercuri de metal topit. Iar ea nu prididea/ să sufle, cu trupul tot sfâșiat în cele patru vânturi, ca să fie în lume cu mine” (Devoțiune). Mai sunt și formulările concise, de o precizie matematică, chiar dacă ele vizează fenomene delicate: “Iubirea lor – îndoială și mers,/ a noastră – oprire, exactitate – a ochiului/ coborât în inimă” (Într-o casă memorială). Sunt clipe de maximă grație înconjurate adesea de tumuli lexicali ce le flanchează sufocant: “Când vocea dreptății pălește sub bici,/ în iureșul teatral vivace pretutindeni,/ șarpele prinde solzii puterii,/ autoritatea profundă, născută din noapte…” (Platonic). Este riscul vizitării prea dese a conceptelor și teoriilor. Oricât de minunat de abstract poate evolua un poet, forța și unicitatea lui se susțin prin contactul cu viața pluriformă, fie ea și viața de după viață. Trei versuri directe și intense pot spune mai mult decât un întreg volum: “E cerul o rodie timpurie,/ stelele cad străpunse,/ drumul lor e un vaier” (Numărătoarea).