Un amic artist, rămas să-și înmormânteze lipsa de viitor pe malurile Senei, îmi povestea deunăzi discuția pe care o purtase cu un galerist parizian. Pictorul nostru își căuta un loc prestigios de desfacere a producțiilor personale și încerca marea cu degetul. Galeristul, om cu experiență și posesor al unui spațiu cu vad și cu mușterii plini de bani, s-a străduit grațios (mi s-a părut mie) să-l descurajeze, povestindu-i că lipsa de entuziasm cu care îl tratează se datorează unui adevărat trend: de vreo doi ani încoace, toți tinerii artiști pe care îi promovase, cu mari eforturi logistice și financiare, își luaseră, fără excepție, tălpășița spre zone mai calde: New York (știam), Londra (bănuiam), Shanghai, Hong Kong.

Nu fenomenul în sine al defectării m-a uluit, nici faptul că Parisul, conformându-se obedient trendului, încearcă de ceva vreme încoace să se orienteze, la nivel de galerii, spre zona artei consacrate sau etnospecifice (mai ales Africa), ci ținta ultimă (în înșiruirea noastră) spre care era îndreptată evadarea. Că indienii se luptă cu chinezii pe piața de artă europeană nu e o noutate, dar faptul că artiștii europeni au ajuns să abandoneze Europa și SUA de dragul Chinei, asta chiar pare stupefiant!

La scurtă vreme după acest episod (să fie două săptămâni de atunci), mail-ul mi-a fost invadat de un mesaj, același, dar venit din varii direcții, și al cărui original era emanat de Artprice, un mesaj prin care “povestea de cafenea” anterioară îmbrăca straie oficiale: “China este de-acum nr. 1 mondial pe piața de artă.”

Thierry Ehrmann, fondator și președinte al Artprice, este citat în preambulul comunicatului: “În istoria pieței mondiale de artă, s-a petrecut un electroșoc: China a devenit nr. 1 în licitațiile Fine Art”. Pentru asta, China a avut nevoie de doar trei ani. E drept, trei ani de criză economică mondială, pe care a știut să-i pună în slujba strategiilor sale de supremație în numeroase domenii. În 2007, aceeași Chină dădea la o parte Franța de pe treapta a treia a podiumului. Acum, a lăsat în urmă atât Regatul cât și Statele (amândouă Unite), marii stăpâni ai pieței de artă din anii 50 și până mai ieri.

Pentru inversarea polarității Vest-Est, mai spune Artpice, China nu a făcut apel la subterfugii cum ar fi cifrele galeriilor de artă (o piață opacă, în comparație cu cea a licitațiilor) sau scorurile înregistrate de obiectele de artă tradițională chineză (care au cunoscut o creștere uluitoare de cotă), ci a acționat exclusiv în spațiul clasamentului de referință al pieței de artă:

  1. Pictură

  2. Instalații

  3. Sculptură

  4. Desen

  5. Fotografie

  6. Stampă

După rezultatele înregistrate la licitațiile din 2010, China reprezintă 33% din produsul mondial al vânzărilor Fine Art, Statele Unite 30%, Marea Britanie 19%. Franța încă se bucură de locul 4, cu un procental de 5%.

Nici nu e de mirare că lucrurile stau așa: privind problema în context economic, trebuie spus că, potrivit previziunilor, numărul miliardarilor chinezi va progresa, până în 2014, cu circa 20% pe an. În comparație cu 5,6% pentru restul planetei. Adăugând la cantitatea uriașă de bani a investitorilor chinezi patriotismul lor de o factură cu totul specială, precum și înțelegerea temeinică a puterii artei în istoria națiunilor, mirarea noastră inițială era, recunoaștem, doar o formă de ignoranță.