Elena Andrei s-a nascut in 1916, in familia Sragher. A absolvit liceul si cursurile de engleza ale British Council. Timp de 17 ani, a fost redactor de limba germana si engleza la Editura Politica. A tradus, impreuna cu sotul, Iosef Andrei, si cu fratele ei, scriitorul I.M. Stefan, mai multe carti. Din 1990, traieste la Haifa, in Israel. Prin casa noastra au trecut, printre altii, Sorana Topa, Sasa Pana, Lucretiu Patrascanu, Alexandru Sahia. Pe ultimul, matusa mea il evoca in episodul de fata. (Peter Sragher)
Printre intelectualii de stanga care veneau in casa parintilor mei, Iulia si Henric Sragher, se numara si scriitorul Alexandru Sahia. Il adusese prima data Lucretiu Patrascanu, inainte de o sarbatoare de 1 Mai. Sahia a stat la noi cam o saptamana. Asa ne-am cunoscut mai bine. Era un om bland, sensibil, cu o mare doza de idealism si naivitate. Provenea dintr-o familie de militari si fusese dat la o scoala militara, ca sa continue traditia familiei sale, la fel cum se intamplase si in cazul marelui poet german Rainer Maria Rilke.
Ne-a povestit ca n-a suportat nici fizic, nici sufleteste regimul cazon. Asa se face ca a fugit de la scoala militara si a cautat adapost intr-o manastire. Credea ca acolo va gasi atmosfera de liniste, seninatate si impacare la care nazuia. Era gata sa-si petreaca acolo toata viata. Spera sa traiasca in chip curat, fara certuri, fara grosolanii, fara conflicte. A avut insa ghinionul sa nimereasca intr-un lacas in care betiile erau la ordinea zilei, iar calugarii duceau o viata foarte lumeasca. La inceput, a fost nedumerit. A crezut ca-i o intamplare, ca nu va fi ceva de durata. Apoi, s-au pornit conflictele, pentru ca a indraznit sa ceara explicatii. Intai, fratilor alaturi de care isi facea noviciatul. Cum n-a primit niciun raspuns, a apelat la sfatul calugarilor. In cele din urma, crezand ca staretul nu-i la curent cu situatia, s-a adresat autoritatii supreme a manastirii. Staretul a luat lucrurile in gluma, incercand sa-l convinga ca era o situatie de moment si ca nu trebuia sa faca din tantar armasar. Calugarii i-au luat-o insa in nume de rau si au inceput sa-i faca tot felul de mizerii. Il reclamau ca nu se trezeste la timp, ca nu-si indeplineste obligatiile si, ca sa scape de el, i-au dat foc la salteaua de paie. Staretul, simtind ca nedumerirea se transforma in razvratire, i-a sugerat lui Sahia sa participe la un pelerinaj la Sfantul Mormant.
A ajuns la Ierusalim in preajma Pastelui. Multimea pelerinilor si atmosfera de reculegere care domnea in zilele premergatoare sarbatorii il facura sa uite in parte de clipele de descurajare traite in manastire. Sahia astepta nerabdator momentul culminant din noaptea Invierii. Cu o saptamana inainte de Pastele ortodox, era cel catolic. S-a hotarat sa ia parte si la aceasta sarbatoare. I s-a povestit ca, la miezul noptii, se va aprinde ca prin minune o flacara. Si a trait momentul in care in Biserica Sfantului Mormant s-a petrecut minunea: flacara s-a aprins de la sine chiar la miezul noptii. O mistica experienta care i-a patruns pana in adancul sufletului.
Dupa o saptamana, sosi Pastele ortodox. La miezul noptii, in aceeasi biserica a Sfantului Mormant, se petrecu aceeasi minune: se aprinse o flacara. Atunci isi dadu seama pentru intaia oara de absurditatea acestor doua invieri ale aceluiasi Isus. Si, in loc ca pelerinajul in Palestina sa-i intareasca credinta, i-a zdruncinat-o in mod hotarator. Nu s-a mai intors la manastire.
Urmare a experientei cu pricina, Sahia incepu sa caute o alta cale, care sa dea sens existentei sale. Asa cum l-am cunoscut eu in decursul catorva ani, era un om care cauta adevarul, cinstea, omenia, intelegerea si dragostea intre oameni. A crezut ca doctrina care poate raspunde acestor nazuinte era comunismul. Convertirea la el s-a datorat intalnirii si, apoi, prieteniei cu Lucretiu Patrascanu. A activat in cadrul miscarii un timp, iar momentul de varf al activitatii sale, un fel de rasplata, a insemnat posibilitatea de a intreprinde o calatorie in “tara fagaduintei”, Uniunea Sovietica. Rodul acestei calatorii a fost cartea URSS azi, in care a scris numai de bine, la fel cum a facut si Nikos Kazantzakis dupa vizita sa la Moscova.
Sahia a revenit la noi prin 1936. Era insa foarte schimbat, extrem de tacut. Nu se mai simtea in glasul lui entuziasmul din anii de dinaintea calatoriei in Uniunea Sovietica. Intr-o buna zi, a inceput sa ne povesteasca despre experiente omise in carte. Vizitase bunaoara un colhoz-model, iar ghidul lui permanent il parasise, convins ca Sahia se duce la hotel. Numai ca scriitorul s-a razgandit si a hotarat sa mearga intr-un parc. S-a asezat pe o banca si, nu peste multa vreme, i s-a alaturat o batrana, care l-a intrebat in franceza de unde vine. Foarte surprins si bucuros, totodata, ca poate vorbi pentru intaia oara direct cu un om sovietic, i-a raspuns ca, nutrind o mare admiratie pentru patria proletarilor, a venit sa vada cu ochii lui marile realizari obtinute de puterea sovietica. Batrana l-a privit foarte ganditoare: “Chiar credeti ca sunt mari realizari? Ca toti oamenii sunt multumiti? Atat eu, cat si sotul meu provenim dintr-o familie burgheza mijlocie. N-am fost mari bogatasi, ci am trait de pe urma unei pravalioare din Moscova. Bineinteles ca, dupa venirea puterii proletare, pravalia noastra a fost desfiintata, iar casa noastra cu trei odai a fost considerata un mare lux. Asa ca astazi locuim in ea impreuna cu alte doua familii, fiecare cu copii. Zece in aceeasi casa. Avem o singura bucatarie si o singura baie. Pentru ca am fost proprietari si negustori, nu putem gasi niciun loc de munca. Facem parte din clasa exploatatorilor. Si nu numai noi suntem in situatia aceasta. Am ingramadit in odaia ramasa cat mai multe lucruri, ca sa avem ce sa vindem. Altfel, n-am avea din ce trai. Cand o sa terminam ce-a mai ramas de vandut, fie cersim, fie ne sinucidem”.
Batrana-i vorbise cu un glas monoton, in care nu se simtise nici un moment razvratirea, ci doar resemnarea si o disperare mocnita. Ceva din aceasta tragica vibratie trecuse si-n glasul lui Alexandru Sahia. Am tacut cu totii, uluiti si speriati de marturisire. Dintr-o data, ca si cum nimic nu s-ar fi petrecut, Sahia a schimbat tonul, trezit parca dintr-un monolog tainic: “Fara discutie, asta a fost un caz izolat, cine stie ce ascundea batrana asta, cine stie care era adevarul? In colhozurile si uzinele vizitate de mine, n-am vazut oameni disperati. Si chiar daca ar exista un graunte de adevar in povestea asta, astazi, cand fascismul se-ntinde ca o plaga asupra lumii intregi, Uniunea Sovietica este singura putere care in mod sincer vrea sa i se opuna si care, pana la urma, il va infrange”.
Marea sansa a lui Sahia a fost ca a murit de tanar, secerat de o boala grava. N-a mai apucat zilele “glorioasei eliberari” a Romaniei de catre Armata Rosie, o eliberare care n-a incetat vreme de mai bine de zece ani. Daca n-ar fi sfarsit de tanar, cu siguranta c-ar fi murit impuscat chiar de comunistii in care credea, ca si prietenul lui, Lucretiu Patrascanu.