„Căsătoria noastră n-a fost una din dragoste…”
Elisabeta vine pe lume la 29 decembrie 1843, primind și numele de Paulina, Otilia, Luiza, care era al nașelor sale. Mama ei este principesa Maria, fiica cea mare a ducelui de Nassau, sora marelui duce de Luxemburg și a reginei Scoției. O femeie și inteligentă, și frumoasă. Tatăl este Hermann de Wied, membru ereditar al Dietei Reunite a Prusiei, general maior, care renunță de tânăr la onoruri publice și preferă viața liniștită de la Neuwied și Monrepos; un aristocrat cu cercetări asupra unor fenomene ca magnetismul și hipnoza (suntem în epoca în care au trăit James Braid, Charcot, Broca).
„Până a se căsători, părinții mei nu s-au cunoscut, scria Elisabeta în amintirile sale publicate sub titlul Colțul penaților mei. Ca atare eu nu sunt copilul lăudatei iubiri, ci al datoriei.” A avut nenorocul de a avea doi părinți bolnavi, tatăl de tuberculoză și mama mai mulți ani condamnată să umble într-un cărucior. În plus, unul dintre frații ei, Otto, va muri la 12 ani. Elisabeta a înțeles de timpuriu omenescul. Copilăria principesei a fost de fapt o aspră pregătire pentru asumarea realității, cu lumea basmului interzisă. Manifestările de afecțiune exterioare nu erau îngăduite în castelul de la Neuwied, și astfel de manifestări Elisabeta le revărsa asupra păpușilor și a pernei pe care dormea. La Neuwied, obiceiul era să nu se piardă nicio oră fără a fi făcut ceva folositor, nicio zi fără o ocupație serioasă, pretutindeni exemplul muncii, mereu sfaturi, lecții și învățare. În plus, o educație religioasă serioasă. Cu treziri la șase dimineața, cu citit și comentat versete. Cu adevarat o educație de principesă germană. Până la căsătorie va avea solide cunoștințe de istorie, filosofie, științe, belle-arte, politică. Vorbea și scria în engleză și în franceză și știa o mulțime de versuri în cele două limbi , pe care le recita cu reală simțire. Interpreta cu virtuozitate simfoniile lui Beethowen, profesori fiindu-i Clara Schumann și Arthur Rubinstein. Prințul de Wied fusese acela care o familiarizase pe Elisabeta cu ideile filosofice. Serioasă, meticuloasă, decentă, conversația cu ea era totdeauna o bucurie intelectuală.
La Elisabeta căsătoria nu a venit așa de repede. „Dacă nu te măriți, nu înveți să cunoști marile dureri ale vieții, dar nici toată bucuria ei”, îi spunea adesea Maria de Wied, mama ei. Au trecut 26 de ani până când a apărut „cel așteptat”. „Era un om cu înfățișare potrivit de înaltă, cu părul și sprâncenele negre, cu ochii albaștri, nas vulturesc, mustățile moi și barba mijindă”. Era Carol al României. Prințul de coroană, Frederick al Prusiei, pune la cale întâlnirea celor doi. El și părinții lui Carol. Mama lui îi trimisese o fotografie a Elisabetei. „Chipul ei mi-a făcut o impresie foarte plăcută, îi găsesc expresia drăgălașă și simpatică”, scrie Carol. „Ea e drăguță, plăcută și fizionomia ei arată bunătatea inimii sale; e foarte cultă și chiar excepțional de bine înzestrată… Prințesa excelează și în cunoașterea limbilor”, îi scrie și Carol Anton, tatăl său.
Carmen Sylva nu era ceea ce s-ar putea numi o frumusețe. Dar avea farmec feminin. „Toți suntem fermecați de ea, scria Elena, soția marelui duce Mihail, fratele țarului Nicolae, în 1863. Privirea ei deschisă și senină reușește să încălzească până și inimile cele mai uscate, iar noi ne-am regăsit tinerețea alături de ea”. „Semeni cu un boboc de trandafir”, îi spune împărăteasa Eugenia la Paris în 1867. Bărbații nu se prea dădeau însă în vânt după ea. Aerul ei „intelectual” îi descuraja pe pretendenți. Și la 26 de ani era încă nemăritată (pe atunci la acești ani erai considerată deja fată bătrână). Așa că în 1869 s-a pregătit la Koln o întrevedere cu principele domnitor al României, Carol I, în căutare de o nevastă pe la curțile europene. N-a fost un „coup de foudre”. Mai curând o reciprocă așteptare.
Cei doi tineri încep să-și trimită scrisori și fotografii. Nu se iese astfel din tipicul epocii, adică al căsătoriilor aranjate de părinți. Din dorința altora se nasc și întâlnirile „întâmplătoare”. A Elisabetei cu Carol are loc la 12 octombrie 1869, la Koln, înaintea unui concert al Clarei Schumann. Până a ajunge la Hotel du Nord, unde se ținea concertul, cei doi tineri se plimbă prin mica grădină din fața hotelului. „L-am asaltat cu întrebări fără ca măcar să arunc o privire peste trăsăturile sale fine și regulate, își amintește Elisabeta. Iar el mi-a răspuns cu răbdare la toate. Mi-a povestit despre misiunea sa dificilă și despre țara care devenise a lui.” O jumătate de oră mai târziu, Carol urcă în budoarul Elisabetei și al mamei sale și îi sărută mâna tinerei domnișoare. Aceasta își lipește buzele tremurânde de fruntea lui plecată. Și el își dă seama că este acceptat ca logodnic. Și, ca simbol al logodnei lor, Carol îi oferă Elisabetei o cruce din opal. „Nicio vorbă de iubire, niciun compliment nu s-a făcut în aceste ore, a căror semnificație avea să fie definitorie pentru întreaga mea existență.” Carol nu punea niciun sentiment în relație. La 16 octombrie are loc sărbătorirea oficială a logodnei la castelul Monrepos. Iar a doua zi principele Carol pleacă spre România. În așteptarea plecării sale, Elisabeta privește albumul de fotografii din România, al lui Carol Popp de Szathmary, pe care i-l dăruise Carol cu dedicația: „Iubirea e răsplătită cu iubire. Înfățișează-te poporului tău cu aceeași iubire, cu aceeași încredere cu care mi te-ai înfățișat mie și atunci nu va mai fi o singură inimă ce va bate din credință pentru tine ci milioane de inimi care se vor contopi cu a ta, iar eu mă voi socoti fericit, căci nu- mi aparții doar mie. Un popor întreg are dreptul asupra ta, un popor întreg te contemplă cu încredere, cu speranță și-ți va răsplăti iubirea cu iubire.” Un rezumat a ceea ce Carol n-o spunea, dar, iată, o gândea. La dineul ce a urmat logodnei, Carol le vorbește „de țara aceea exotică devenită țara sa, de întinsele ei câmpii, de munții sălbatici, de țăranii îmbrăcați din cap până în picioare în alb, de înfățișarea lor gravă și obiceiurile lor simple… L-am ascultat cu interes, uluită și fericită…”