Moartea fetiței
Mai târziu Elisabeta avea să scrie: „Căsătoria noastră nu a fost una din dragoste, ci bazată pe un devotament reciproc, pe îndatorire și pe o dorință fierbinte de a face întotdeauna tot ce ne stă în putință unul pentru celălalt, dar și pentru poporul peste care domnea soțul meu”. Prin Viena, pe la Godolo (puternică amintire le lasă Sissi, împărăteasa) și cu vaporul Joseph Franz, pe la Giurgiu, ajung, la București. Era o cale mai pitorească de a ajunge în Principatele Române. Carol a vrut să vadă cum se mergea cu trenul de la Giurgiu la București, prima cale ferată construită sub domnia lui și dată în folosință cu câteva zile mai înainte de a ajunge perechea princiară la Giurgiu (ar fi fost bine nimerită o coincidență, dar nu s-a întâmplat, inaugurarea căii ferate având loc la 19 /31 octombrie). Drumul ales de Carol nu era poate cel mai potrivit, pentru că impresia pe care o lasă principesei nu era cea una bună. Casele îi păreau prea mici pentru cei care le locuiau (aceștia „păreau să dea cu capul de tavan”). Ajunși la București, iluminarea în cinstea venirii lor i s-a părut cel puțin inutilă, pentru că aproape toate casele erau cu un singur etaj și între ele erau grădini mari iar lumina oricum nu se vedea. Ca și lui Carol mai înainte, Palatul în care a fost primită i s-a părut o casă veche boierească sau un fel de casă de burghez german. Ea nu cunoștea pe nimeni în acest oraș, nici pe propriul ei soț, cum inspirat scrie Gabriel Badea Păun. „În acele clipe am ascuns în perna mea o mulțime de lacrimi”. Încet, încet începe să descopere locul în care se găsea: străduțele pitorești, căsuțele verzi, galbene, albastre, sutele de biserici, totul inundat de soare. Începe să cunoască oamenii. E extrem de impresionată de „distincția spirituală a oamenilor și de frumoasele maniere ale doamnelor”. Compară totul cu ceea ce văzuse la Sankt Petersburg, la Neapole. Observă influența franceză peste tot. Consideră că un jurnalist cum era Edouard Marbeau, care publica în „Le Correspondant” un articol despre România, avea dreptate atunci când scria că „Viața în București este ușoară și elegantă, cu un oarecare desfrâu antic amestecat cu farnientele italian și combinându-se cu moleșeala orientală.” Auzise și că societatea românească era înclinată către plăceri ușoare. La curțile aristocrate europene se bârfise mult pe seama lui Al. Ioan Cuza și a aventurilor sale. George Bengescu scrie de cât de mult a fost afectată Elisabeta de zvonurile care circulau acum în București pe seama vieții ei intime cu soțul său, care n-ar fi fost una pasională. Potrivit acestor zvonuri, pe care le consemnează și Paul Morand mai tîrziu, Carol nu era un pătimaș și vizitele sale la Elisabeta erau scurte, „cu ochii pe cronometrul aflat pe noptieră”. Ceea ce pare ciudat, cum observă și Gabriel Badea Păun, pentru că „Elisabeta a rămas însărcinată la doar două luni după ce sosise și a dormit toată viața în aceeași cameră cu soțul ei, lucru rar întâlnit printre capetele încoronate ale epocii”. Războiul franco-prusac, în timpul căruia atitudinea elitei bucureștene e net filofranceză și antiprusacă, a contribuit nu puțin la înrăutățirea unei atmosfere care și așa era înveninată. Mite Kremnitz ne spune că adeseori Elisabeta se gândea să-și facă bagajele și să plece. Dar… a venit în viața ei, la 27 august 8 septembrie 1870, copilul așa de așteptat. N-a fost să fie băiat, cum toți și-ar fi dorit. Fetița însă, botezată la biserica din curtea palatului Cotroceni, cu numele de Maria, era o bijuterie de copil, care încântă pe toată lumea. „Acest copil fermecător este toată bucuria mea”, îi scria Carol tatălui său. Foarte precoce din punct de vedere intelectual, cu o neobișnuită capacitate de a da lucrurilor și întâmplărilor încărcătură poetică („Ce roz sunt obrajii tăi, mami!”, sau „Mamă, cerul sorește! ”, sau „Vezi, mamă, cum iarna s-a așternut pe tata!”…). Dar, la 24 martie 1874, fetița se îmbolnăvește de scarlatină. Boala înaintează repede. Dr. Alex.Theodori, medicul Curții, e depășit…
…și la 28 martie fetița moare în brațele mamei sale. Acesta a fost momentul crucial al vieții Elisabetei. Nimic n-a mai fost de acum încolo la fel cu ceea ce fusese mai înainte. Micuța Maria e îngropată în grădina palatului Cotroceni. Pe mormânt cuvintele evanghelistului Luca: „Nu plângeți, căci n- a murit, ci doarme”. Karl Stork a sculptat o statuie a unui copil adormit. Acum între cei doi soți se așterne o durere tăcută și mereu resimțită. „Am învățat să mergem unul lângă celălalt fără o vorbă, cu acea rană mereu deschisă și dureroasă de care nu îndrăznești să te atingi de teamă să nu țîșnească sângele.” Imaginea fetiței zace în versurile poeziei lui Carmen Sylva, Rugăminte, în traducerea lui George Coșbuc: „Mai ia-mă în poală, mamă dragă/, Că-i noapte acum de tot/, Și așa-i de lung și larg iatacul/ – Mi-e somn de nu mai pot…”
Cu atât mai dramatică a fost resimțită pierderea acestui copil, cu cât altul Elisabeta n-a mai putut naște. Biografului ei, George Bengescu, regina îi scria în 1904: „Când mă gândesc că de șaptesprezece sau optsprezece ori am pierdut sarcinile, de multe ori nu mai îndrăznesc să vorbesc despre asta, știind deja că deși erau mereu semne și mi-era rău – un rău de care, spre deosebire de alte femei, n-aveam dreptul să mă plâng, el fiind semnul sigur că pot spera – îmi dădeam seama că la mine iar nu va fi nimic!” Elisabeta se înbolnăvește grav de o paralizie a picioarelor. În lipsa oricăror alte preocupări citește. Îi descoperă pe Nietzsche și pe Omar Khayam. Pune bazele unei societăți corale, cu sprijinul unui muzician suedez, Lubics, în vizită prin România. Ia lecții de desen de la dna Pinel, directoarea Azilului „Elena Doamna”.