Traducere din limba engleză de Manuela Bulat
Roman de suspans și psihologic sofisticat și, în același timp, meditație sfâșietor de onestă asupra memoriei, identității și îmbătrânirii, Elizabeth a dispărut spune povestea lui Maud, o femeie în vârstă care se luptă cu ravagiile demenței senile și care începe o căutare disperată pentru a-și găsi cea mai bună prietenă, Elizabeth, despre care crede că a dispărut. Demersul ei în căutarea adevărului o va purta înapoi zeci de ani și va avea consecințe cutremurătoare. Nimeni nu o crede însă pe Maud – nici fiica ei, Helen, nici îngrijitoarele ei, nici poliția, nici, mai ales, temperamentalul fiu al lui Elizabeth, Peter. Înarmată cu notițe scrise de mână pe care și le lasă singură și cu un sentiment copleșitor că Elizabeth are nevoie de ajutorul ei, Maud este hotărâtă să descopere adevărul și să-și salveze prietena iubită. Dar indiciile pe care le descoperă par să o conducă tot mai departe în propriu-i trecut, la o altă dispariție rămasă nerezolvată – cea a surorii ei, Sukey, survenită la scurt timp după al Doilea Război Mondial. În timp ce amintirile vii ale tragediei care a avut loc cu mai mult de cincizeci de ani în urmă o copleșesc, Maud găsește o nouă motivație în căutarea ei. Ar putea misterul dispariției lui Sukey să fie cheia pentru a o găsi pe Elizabeth?
„O poveste captivantă de viață. O istorie extraordinară despre o tragedie obișnuită.” – Independent
„… o scriitură detectivistică palpitantă și, în același timp, o descriere zguduitoare a suferinței mentale. Și totuși mai expresivă și mai amuzantă decât te-ai aștepta.” – Observer
„Un roman de debut fascinant.” – New York Times
– Știți că o femeie în vârstă a fost jefuită pe-aici? Spune Carla lăsându-și coada neagră și lungă să-i șerpuiască peste un umăr. Ei bine, de fapt în Weymouth, dar ar fi putut să fie aici. Așa că nimeni nu poate fi prea prudent. Când au găsit-o, Jumătate din față îi era zdrobită. Ultima propoziție a rostit-o cu voce joasă, dar deficiențele de auz nu reprezintă una dintre problemele mele. Îmi doresc să nu-mi fi spus astfel de lucruri – mă lasă cu un sentiment neplăcut mult timp după ce uit poveștile în sine. Mă cutremur și privesc pe fereastră. Nu-mi dau seama în ce direcție este Weymouth. O pasăre trece în zbor prin fața mea.
– Am destule ouă? – O mulțime, așa că nu trebuie să ieșiți astăzi. Ridică mapa îngrijitoarei, dă din cap aprobator spre mine și mă privește până când aprob și eu din cap. Mă simt de parcă aș fi la școală. Cu o clipă în urmă, aveam ceva în minte, o poveste, dar i-am pierdut firul deja. A fost odată ca niciodată – așa începea? A fost odată ca niciodată o pădure întunecoasă în care locuia o femeie bătrână, bătrână, pe nume Maud. Nu-mi dau seama ce-ar putea urma. Poate, ceva de genul că își aștepta fiica să vină în vizită. Păcat că nu locuiesc într-o căsuță dintr-o pădure întunecată – cred că mi-ar plăcea. Iar nepoata mea mi-ar aduce mâncare într-un coș. O bufnitură care se aude de undeva din casă mă face să rătăcesc cu privirea prin camera de zi – un animal, o blană de purtat afară zace pe brațul unei canapele mici. Este a Carlei. Niciodată n-o pune în cuier – bănuiesc că se teme să n-o uite. Nu mă pot abține să nu mă holbez la ea, fiind sigură că se va mișca sau că se va refugia într-un colț, sau că mă va mânca și-mi va lua locul. Iar Katy va trebui să comenteze despre ochii ei mari, despre dinții ei mari.
– Sunt atâtea conserve de piersici! strigă Carla din bucătărie. Carla, îngrijitoarea. Așa li se spune, „îngrijitoare”. Trebuie să încetați a mai cumpăra mâncare, țipă ea din nou. Aud conservele zgâriind blatul laminat. Aveți destulă pentru o întreagă armată. Destulă mâncare. Niciodată nu poți avea destulă mâncare.
Majoritatea pare să dispară oricum și nu poate fi găsită nici după ce o cumperi. Habar n-am cine o mănâncă. Fiica mea e la fel.
– Ajunge cu atâtea conserve, spune ea scotocind prin dulapuri cu fiecare ocazie. Cred că hrănește pe cineva. Jumătate din mâncare dispare luată de ea, iar apoi se întreabă de ce trebuie să mă duc la cumpărături din nou. În sfârșit, oricum nu mi-au mai rămas multe plăceri în viață.
– Oricum nu mi-au mai rămas multe plăceri în viață, spun eu ridicându-mă în fotoliu pentru ca vocea să-mi ajungă până în bucătărie. Strălucitoare ambalaje de ciocolată sunt îndesate pe lateralele pernei fotoliului și foșnesc din pricina mișcării, iar eu le scot de-acolo. Soțul meu, Patrick, obișnuia să mă certe că mâncam dulciuri. Mâncam multe acasă. Era plăcut să mănânc un șerbet de lămâie sau să beau o ceașcă de caramel când doream, deoarece la centrala telefonică nu ni se permitea s-o facem – nimeni nu vrea să stea de vorbă cu o telefonistă care are gura plină. Dar el zicea că îmi strică dinții. Însă eu am bănuit întotdeauna că era îngrijorat mai degrabă de silueta mea. Bomboanele mentolate Polo erau compromisul nostru, și încă îmi plac, dar acum nu mai are cine să mă oprească dacă vreau să mănânc o cutie întreagă de praline. Ba chiar pot să-mi încep ziua cu ele. E dimineață acum. Știu asta pentru că soarele bate pe căsuța păsărelelor. Dimineața, strălucește pe căsuța păsărelelor, iar seara, pe brad. Am o zi întreagă la dispoziție până când lumina să ajungă la acel copac. Pe jumătate încovoiată, Carla intră în camera de zi culegând ambalajele bomboanelor din jurul picioarelor mele.
– N-am știut că ești aici, dragă, spun eu.
– V-am pregătit prânzul. Își scoate mănușile de plastic. Este în frigider, și am pus un bilețel pe el. Acum, este 9.40. Încercați să nu-l mâncați până la 12.00, bine? Vorbește de parcă mereu înfulec totul, imediat după plecarea ei.
– Am destule ouă? întreb eu, fiindu-mi brusc foame.
– O mulțime, zice Carla punând mapa pe masă. Am plecat. Helen o să vină mai târziu, bine? La revedere!
Ușa din față se aude închizându-se, și o aud pe Carla încuind-o. Încuindu-mă în casă. Peste uniformă, poartă o haină cu gluga tivită cu blană. O îngrijitoare în haine de lup. Când eram mică, aș fi fost bucuroasă să am o casă a mea, să mănânc ce era în cămară și să port cele mai bune haine, să pun gramofonul să cânte și să mă întind pe dușumea. Acum, aș prefera să am companie. Lumina a fost lăsată aprinsă, iar bucătăria seamănă cu o scenă goală, când intru să rearanjez lucrurile în dulapuri și să văd ce mi-a lăsat Carla pentru prânz. Aproape că mă aștept să intre cineva, mama cu cumpărăturile ei sau tata cu brațele pline de pește și cartofi, și să spună ceva teatral, ca în una dintre piesele de la Pier Theatre. Tata ar zice „Sora ta a plecat” și s-ar auzi o tobă sau o trompetă, sau ceva, iar mama ar spune „Și nu se va mai întoarce niciodată”, după care ne-am uita cu toții unul la altul, spre încântarea publicului. Scot o farfurie din frigider întrebându-mă care ar fi replica mea. Pe farfurie este lipit un bilet: „Prânzul lui Maud, pe care să-l mănânce după ora 12.00”. Scot folia de pe farfurie. Este un sendviș cu brânză și roșii. După ce termin de mâncat, mă întorc în camera de zi. E atât de multă liniște aici, nici măcar ceasul meu nu ticăie tare. Totuși, arată timpul, iar eu îi privesc limbile mișcându-se încet în cerc, deasupra șemineului cu gaz. Am ore întregi din zi pe care trebuie să le umplu cumva, iar la un moment dat, trebuie să pornesc televizorul. E una dintre acele emisiuni de canapea. Doi oameni care stau pe canapea se apleacă spre o persoană care stă pe canapeaua aflată în fața lor. Zâmbesc și clatină din cap, iar în cele din urmă, cea care stă singură începe să plângă. Nu-mi dau seama despre ce-i vorba. După aceea urmează o emisiune cu oameni care umblă prin diferite case, căutând lucruri pe care să le vândă. Genul de lucruri urâte care sunt surprinzător de valoroase. Cu câțiva ani în urmă, aș fi fost îngrozită de mine însămi – să mă uit la televizor în plină zi! Dar ce altceva să fac? Uneori, citesc, dar intriga romanelor nu mai are sens și nu-mi amintesc niciodată unde am rămas. Așa că pot să fierb un ou. Pot să mănânc un ou. Și pot să mă uit la televizor. După aceea, pur și simplu stau și o aștept pe Carla, pe Helen sau pe Elizabeth. Elizabeth este singura prietenă care mi-a mai rămas – celelalte sunt în cămine de bătrâni sau în mormânt. E pasionată de aceste emisiuni despre căutarea de lucruri de vânzare și speră că, într-o zi, va găsi o comoară ignorată. Cumpără tot felul de farfurii și vaze hidoase, din magazine caritabile, ținându-și degetele încrucișate pentru a atrage norocul. Uneori, îi cumpăr și eu lucruri, în general porțelanuri țipătoare – e un fel de joc de-a cine găsește cel mai urât obiect de porțelan de la Oxfam. E o copilărie, dar am constatat că doar atunci când sunt cu Elizabeth, când râd cu ea mă simt eu însămi.
Mă frământă ideea că era ceva ce trebuia să-mi amintesc legat de Elizabeth. Poate că voia să-i dau ceva. Un ou fiert sau niște ciocolată. Fiul ei îi dă rații de înfometare. Nu cheltuiește bani nici măcar pe noi aparate de ras pentru el. Elizabeth spune că pielea lui e jupuită din cauza bărbieritului și își face griji că o să-și taie gâtul. Uneori, aș vrea s-o facă. Zgârcitul! Dacă nu i-aș da eu de mâncare în plus, ar muri de foame. Am un bilețel pe care scrie să nu ies, dar nu văd de ce nu. Nu poate fi nimic rău în a da o raită pe la magazin. Scriu o listă înainte de a-mi pune haina, îmi găsesc pălăria și cheile, verific dacă am cheile în buzunarul care trebuie, apoi, când ajung la ușa din față, verific din nou dacă le am. Pe asfalt sunt pete albe acolo unde melcii au fost călcați în timpul nopții. Pe străzi apar mereu sute de victime după o noapte ploioasă. Dar mă întreb ce lasă acele urme, care parte din melc face ca pata să se albească în felul acela?
– Deci nu păli, iubite melc, spun eu aplecându-mă cât de mult îndrăznesc, pentru a vedea mai bine.
Nu-mi amintesc de unde este citatul, dar este posibil să fie chiar despre asta. Trebuie să încerc să țin minte să-l caut când mă întorc acasă. Magazinul nu e departe, dar deja sunt obosită când ajung acolo fiindcă, din nu știu ce motiv, tot cotesc aiurea, ceea ce înseamnă că trebuie să ocolesc din nou toate clădirile pentru a ajunge în același loc. Mă simt ca după război. Adesea, mă rătăceam în oraș deoarece casele fuseseră bombardate și transformate în mormane de moloz și brusc apăreau spații goale, și drumurile erau blocate de cărămizi și zidărie, și mobilă ruptă. Carrow’s este un magazin mic, ticsit cu lucruri pe care nu le vreau. Îmi doresc să mute nenumăratele șiruri cu bere la cutie și să facă loc pentru ceva util. Totuși, magazinul e dintotdeauna aici, încă de pe vremea când eram copil. Au schimbat doar firma, cu câțiva ani în urmă. Acum, pe el scrie Coca-Cola, iar Carrow’s este înghesuit dedesubt, de parcă și-ar fi adus aminte cu întârziere. Îl citesc în gând în timp ce intru, iar apoi, oprindu-mă lângă un raft pe care se află cutii, citesc cu voce tare lista de cumpărături. Ricicles și Shreddies, indiferent ce-or fi ele. – Ouă. Lapte – semnul întrebării. Ciocolată. Răsucesc hârtia astfel încât lumina să cadă pe ea. În magazin se simte un plăcut miros de carton, și mă simt de parcă aș fi în cămara de acasă. Ouă, lapte, ciocolată. Ouă, lapte, ciocolată.
Rostesc cuvintele, dar nu mi-e prea clar cum arată aceste lucruri. Ar putea fi în cutiile din fața mea? Continui să murmur cuvintele de pe listă și în timp ce înaintez încet prin magazin, dar acestea încep să-și piardă semnificația și sună ca o psalmodiere. Pe listă scrie și „dovlecei”, dar nu cred că vând așa ceva aici.
– Vă pot ajuta cu ceva, doamnă Horsham? Reg se apleacă peste tejghea, iar cardiganul lui gri se desface, acoperind dulciurile de un penny aflate în tăvița lor din plastic și lăsând pe ele scame de lână. Mă privește în vreme ce mă plimb prin magazin. Băgăcios individ. Nu știu ce păzește. Și ce dacă, odată, am ieșit cu ceva fără să plătesc. Și ce dacă? Era doar o pungă cu salată verde. Sau era un borcan cu gem de zmeură? Am uitat. În sfârșit, oricum a primit-o înapoi, nu? Helen i-a dus-o înapoi și asta a fost tot. Și nu e ca și cum el n-ar face greșeli – de-a lungul anilor, de multe ori nu mi-a dat restul corect. Conduce acest magazin de decenii, așa că e timpul să iasă la pensie. Dar mama lui n-a renunțat să lucreze până la nouăzeci de ani, așa că probabil și el va mai munci o vreme. Am fost bucuroasă când bătrâna a renunțat în cele din urmă. Ori de câte ori veneam, obișnuia să mă tachineze fiindcă, în adolescență, o rugasem să primească o scrisoare pentru mine. Îi scrisesem unui criminal și n-am vrut să primesc răspunsul acasă, plus că folosisem numele unei vedete de film, în loc de al meu. Nu mi-a răspuns, dar mama lui Reg crezuse că așteptam o scrisoare de la un iubit și obișnuia să râdă în legătură cu asta mult timp după ce m-am măritat. După ce venisem? Rafturile pline se încruntă la mine în vreme ce le dau ocol, iar linoleumul albastru cu alb se holbează la mine, murdar și cu crăpături. Coșul meu este gol, dar cred că mă aflu aici de ceva timp. Reg mă privește. Întind mâna și iau ceva – e mai greu decât mă așteptam, iar brațul meu este brusc tras în jos de greutate. E o conservă cu felii de piersici. Îmi convine. Pun câteva în coș, punându-mi pe braț mânerele acestuia. Zăbrelele subțiri de metal se freacă de șoldul meu pe când mă îndrept spre tejghea. – Sunteți sigură că asta ați venit să cumpărați? întreabă Reg. Chiar ieri ați cumpărat foarte multe felii de piersici.Îmi aplec privirea spre coș. Așa să fie? Chiar cumpărasem aceleași lucruri ieri? Tușește, iar eu văd un licăr de amuzament în ochii lui. – Foarte sigură, mulțumesc, spun eu cu voce fermă. Dacă vreau să cumpăr felii de piersici, pot să cumpăr felii de piersici. Ridică din sprâncene și începe să tasteze prețul. Îmi țin capul ridicat și mă uit cum conservele sunt puse în chestia de cărat din plastic, pentru cărat, dar obrajii îmi sunt fierbinți Ce am venit să cumpăr? Bag mâna în buzunar și găsesc o hârtie albastră, pe care văd scrisul meu: „Ouă. Lapte? Ciocolată“. Iau o tabletă de Dairy Milk și o pun în coș, ca să am măcar un lucru din cele de pe listă. Dar nu mai pot să pun piersicile la loc, Reg ar râde de mine. Plătesc punga cu conserve și pornesc la drum cu ele zăngănind. Merg încet fiindcă punga este grea, iar umărul și spatele genunchiului mă dor. Îmi amintesc vremea când treceam vâjâind pe lângă clădiri – aproape în goană –, către și dinspre casă. Când mă întorceam, mama mă întreba ce văzusem, dacă anumiți vecini erau afară, ce părere aveam despre noul gard al grădinii cuiva. Eu nu băgam de seamă nimic niciodată – totul se derulase într-o clipită. Acum, am timp din belșug să mă uit la toate, dar n-am pe nimeni căruia să-i spun ce am văzut. Uneori, când sortez lucrurile sau arunc din ele, găsesc fotografii din tinerețe și este șocant să văd totul în alb și negru. Am impresia că nepoata mea crede că noi chiar aveam pielea cenușie și părul lipsit de strălucire și pozam în peisaje umbrite.Dar eu îmi amintesc că, pe vremea când eram o copilă, orașul aproape că era prea strălucitor pentru a te uita la el. Îmi amintesc albastrul intens al cerului și verdele întunecat al brazilor care se înălțau spre el, roșul strălucitor al caselor din cărămidă și covorul portocaliu de cetină de brad așternut sub picioarele noastre. Acum – deși sunt sigură că totuși cerul mai este albastru uneori, că majoritatea caselor se află la locul lor și că brazii tot se mai scutură de cetină –, culorile par să fi pălit, de parcă aș trăi într-o fotografie veche. Când ajung acasă, un ceas deșteptător sună. Uneori, îl pun să sune pentru a-mi aminti de întâlnirile pe care le am. Las punga să cadă lângă ușa din față și opresc ceasul. Nu-mi amintesc de ce l-am pus să sune de data aceasta – nu văd nimic care să-mi dea vreun indiciu. Poate că vine cineva.
Fragment din „Elizabeth a dispărut” de Emma Healey, în curs de apariție la Editura Litera. Traducere din limba engleză de Manuela Bulat