Într-un interviu publicat de “Ziarul de duminică” anul trecut, la începutul lunii decembrie, colaboratorul nostru permanent Călin Hentea anunța, sub titlul “Confruntarea propagandistică dintre ideologii diferite este confruntarea de idei necesară pentru progresul societății”, apropiata apariție a unei “Enciclopedii a propagandei românești”. Cu oarecare întârziere, cartea este în sfârșit pe piață și ne grăbim s-o semnalăm drept un eveniment editorial.
Cine este Călin Hentea? Născut la 2 mai 1958 la Brașov, a absolvit în 1983 Facultatea de Tehnologia Construcțiilor de Mașini din București. După 1990, cariera lui s-a derulat în mare parte fie în presa militară (televiziune, ziar, cinematografie), fie în domeniul operațiilor psihologice – PSYOPS în secția de specialitate a Statului Major General. Este doctor magna cum laude în științe militare cu o teză despre propagandă și operații informaționale și a executat mai multe misiuni NATO în Albania, Kosovo și Afganistan. Începând din 2000, Călin Hentea a publicat mai multe volume (unele premiate) de istorie militară sau dedicate fenomenului propagandistic atât în România la editurile Nemira, Militară sau Paralela 45, cât și în Statele Unite la Scarecrow Press. Are în pregătire “Enciclopedia Internațională a Propagandei” în cinci volume. Prin urmare, Călin Hentea este, probabil, unul dintre cei mai îndrituiți publiciști români să se ocupe de acest domeniu.
“Enciclopedia propagandei românești”*) a apărut la Editura Adevărul și a fost lansată la recentul Târg Bookfest. De ce o socotim un eveniment editorial? Este prima enciclopedie de acest fel. Este un volum masiv care se ocupă de tot ce ar putea stârni interes în acest domeniu al propagandei. Are informații cu carul, este aproape exhaustiv, nu-i lipsește o privire istorică, se ocupă de concepte, evenimente, instituții și personalități și demonstrează că nimic nu se face, nicăieri în lume, fărăr propagandă, prin urmare este bine să o înțelegem și să ne-o asumăm. Important este să tragem învățămintele necesare din studiul ei.
Masivul volum cuprinde concepte, evenimente, instituții, personalități, arte și media, precum și o cornologie a propagandei și cenzurii românești în perioada în discuție. Volumul este surprinzător de bogat în ilustrații alb-negru și color. Trece în revistă afișul, arhitectura, arta monumentală, caricatura, cartea poștală, cinematografia, filmul de propagandă și filmul istoric, internetul, literatura, mass-media, muzica, pictura, radioul militar, televiziunea militară, teatrul, uniforma.
Spicuim din cuvântul introductiv, pentru a sugera despre ce este vorba, un text în care autorul însuși își expune conceptul și clarifică limitările pe care și le-a impus: “Deși majoritatea românilor nu ar fi de acord cu această idee, cred că propaganda nu este neapărat un lucru rău, demonic, nefast sau ticălos. Resentimentele anti-propagandistice ale românilor sunt însă justificate de excesele unei jumătăți de secol de regimuri dictatoriale, urmată de încă două decenii de acută demagogie democratică. Propaganda regimului antonescian, continuată de propaganda comunistă, ce a depășit limitele bunului simț și a ajuns la cote paroxistice în timpul regimului Ceaușescu, au avut efecte dezastruoase asupra conștiinței naționale, a moralei și mentalității majorității românilor. De aceea, asocierea propagandei cu minciuna, subversiunea, intenția malefică și oneroasă este de înțeles; la fel de comună este asocierea propagandei cu nazismul, fascismul sau comunismul, fără a se ține seama că, până la apariția acestor regimuri totalitare, inclusiv pe durata Primului Război Mondial, propaganda era considerată un demers legitim. Mai puțini sunt cei care știu că propaganda generației pașoptiste în Occident de la mijlocul secolului trecut, pentru Unirea Principatelor, a fost benefică și indispensabilă formării statului român, tot așa cum la fel de necesară a fost și propaganda instituțională pentru intrarea României în NATO, din a doua jumătate a anilor ’90.
Înțelesul pe care l-am dat conceptului de propagandă încearcă să cuprindă sensul său actual, fără a-l demoniza: Acțiuni de comunicare persuasivă planificate, susținute de un sponsor, având drept scop final influențarea și chiar modificarea atitudinilor și comportamentelor unei audiențe-țintă selectate, pentru satisfacerea unor interese politice ale sponsorului, folosind informații și argumente false, parțial adevărate, denaturate și exclusive alături de cele adevărate și însoțite de diverse forme de constrângere și cenzură. Elementele cele mai controversate din această definiție ar fi legate de natura politică a obiectivelor urmărite prin tentativa de influențare, de conținutul mincinos al mesajelor și de caracterul exclusiv al argumentației propagandistice. Limitarea obiectivelor propagandei la cele de natură politică credem că este necesară tocmai pentru a putea face o distincție față de educație și publicitate, sau față de conceptele de specialitate apărute în sfera comunicării și influențării în masă, care s-au desprins la un moment dat din multiseculara propagandă. Minciuna din conținutul propagandei nu trebuie privită în sensul strict, doar al contrafacerii, ci în sensul său mai larg, ce cuprinde și omisiunea, exagerarea sau minimalizarea. Să nu uităm că, în anumite condiții, minciuna de acest tip poartă onorabilele veșminte diplomatice. În fine, caracterul exclusiv al propagandei credem că se referă, în esență, la tonul categoric cu care sunt rostite mesaje care exclud orice contrazicere sau nuanțare. Faptul că actul de propagandă trebuie să fie o acțiune conștientă a unei anumite entități fizice sau instituționale, în scopul atingerii anumitor obiective în folosul propriu al sponsorului, credem că reprezintă condiții pe cât de firești unui act de comunicare publică, pe atât de puțin blamabile. Chiar și aceste condiții limitative asigură doar o încadrare mereu discutabilă (și controversată), niciodată absolută, a unui act omenesc în sfera propagandei, fie că-i asociem acestui atribut o conotație pozitivă sau negativă.(…)
Analizând din perspectiva mai sus definită a propagandei – pe baza datelor, informațiilor și aprecierilor cuprinse în lucrări de referință deja publicate – acele concepte, evenimente, instituții sau personaje românești intrate în istorie începând de la mijlocul secolului al XIX-lea (am fixat ca reper Revoluțiile de la 1848) și până în zilele noastre (tot ca reper, am stabilit intrarea României în Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, cu unele extensii, pentru continuitate, până în 2009), nu am intenționat în niciun fel o rescriere subiectivă a semnificației și rostului acestora, nici nu am dorit să operez o demistificare sau, mai grav, o negare distructivă a credințelor și trecutului României moderne. Dimpotrivă, am încercat să pun în evidență, atât acele aspecte bune și cunoscute, cât pe cele rele și mai ocultate din trecut, astfel încât pe cele rele să ni le asumăm și să le ocolim, iar pe cele bune să le urmăm, atât cât ne este omenește posibil. Această primă enciclopedie a propagandei românești s-a desprins ca parte componentă a unui proiect mai amplu, ce dorește să acopere, tot enciclopedic, propaganda timpurilor moderne în principalele centre de interes ale lumii.”
*)Călin Hentea – Enciclopedia propagandei românești. 1948-2009. Istorie, persuasiune și manipulare politică. Adevărul, 742 pag