Cum funcționează textul literar? Prin ce mijloace îl emoționează pe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialul de față.
Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje
angajate într-o lungă discuție în paginile lui sunt
imaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem
domnul “Italice” (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate),
este un tânăr generic, care are încă multe de învățat, dar care, în
stilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub
semnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire
însă de mulți tineri reali, el are fair-play și o dorință
reală de a înțelege). Al doilea, domnul “Drepte”, este un iubitor
de literatură mai experimentat, dispus să asculte și să examineze
și opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se
deosebește de specialiștii reali prin răbdarea de a explica
pe înțelesul oricui ceea ce știe). Subiectul discuției îl
reprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorul
cuvintelor, emoția estetică.
– Aceste exemple și numeroase altele posibile demonstrează că nimeni nu face “artă pentru artă” și nu din cauză că procedând astfel s-ar expune oprobriului colectivității, care niciodată nu agreează îndeletnicirile nefolositoare, ci, pur și simplu, fiindcă nu dispune de propensiunea necesară.
– Argumentația ta este valabilă mai ales pentru “arta naivă” domeniu în care, într-adevăr, arta apare în absența conștiinței artistice. (Nu mi-ar conveni deloc să fiu autorul unei teorii cu o valabilitate atât de restrânsă.) Dar nu uita că s-a ajuns de multă vreme la o profesionalizare a creației și în această situație nu-mi închipui cum un profesionist, primind o comandă, și-ar provoca repede un “elan vital” pentru a-l devia spre îndeplinirea comenzii respective. Fii sincer și recunoaște că nici tu nu consideri firesc ca un poet să se îndrăgostească de urgență când i se cere să scrie un poem despre frumusețea unei nopți de vară.
Revin și subliniez că înțeleg ca un “naiv” să aibă alt scop în vedere decât creația propriu-zisă. Nefericita călugăriță Mariana Alcoforado, autoarea Scrisorilor portugheze, se gândea, fără îndoială, când își compunea textele, cum să combine cuvintele cât mai iscusit ca să-l determine pe ofițerul francez iubit de ea cu ardoare să se întoarcă și să-și respecte jurămintele de credință făcute într-o noapte de dragoste pătimașă. Dorința intensă de a fi persuasivă, de a-l prinde în plasa nevăzută a cuvintelor pe amantul nestatornic a suscitat în ea un talent latent, de care, altfel, poate că n-ar fi luat niciodată cunoștință. Există și la noi asemenea autori, Toader Hrib, de exemplu, pe care Sânziana Pop l-a descoperit într-o comună din județul Suceava, Arbore. Toader Hrib este, cum știi, un țăran simplu care, ignorând existența cărților de istorie, a ziarelor, a arhivelor, și-a propus să facă el cronica secolului douăzeci, pentru ca nu cumva oamenii din secolul douăzeci și unu să rămână fără surse de informare!
– Îmi permiți o rectificare: de existența ziarelor știe foarte bine, ca dovadă le citează în cronica sa…
– Da, le citează, dar tocmai aceasta arată că le consideră o instituție de tezaurizare a datelor mai puțin importantă decât cronica, despre care crede că va înfrunta timpul și va constitui singura documentație utilizabilă de către succesori. Sentimentul îndeplinirii unei misiuni de mare importanță îl determină să pună multă râvnă în această întreprindere și să-și manifeste din plin, cu vervă, o înnăscută aptitudine de povestitor.
Înțeleg, deci, că o ambiție neartistică poate produce involuntar artă, dar numai în rândurile neprofesioniștilor. Când s-a ajuns însă – conform diviziunii sociale a muncii – la o specializare este evident că se face artă cu intenția de a se face artă.
– Nu este chiar așa. Artiștii veritabili evită, în general, până și cuvântul comandă. Iar când au comenzi așteaptă – reiau comparația: cum așteaptă o corabie cu pânze un vânt prielnic – o tresărire de emoție care să-i mobilizeze. Un scriitor, de pildă, care trebuie să descrie un personaj antipatic caută în memoria sa un personaj antipatic real și încearcă să retrăiască aversiunea de altădată tocmai pentru a găsi elanul de a-i face un portret în apă tare. Sau nu-și amintește un anumit om, ci un portret-robot al tuturor persoanelor dezagreabile cunoscute vreodată (din viață ori din literatură) și își actualizează astfel un fel de sinteză a stărilor repulsive. Chiar dacă se studiază cu un ochi critic în timp ce procedează astfel, chiar dacă se amuză pe seama sa, tot intră în rol pentru a găsi suflul necesar organizării energice a cuvintelor. Iată, prin urmare, că schema convertirii unei energii vitale în elocvență nu mai este atât de simplă, că apare o intermediere (și adeseori un sistem de intermedieri), dar aceasta nu înseamnă că trebuie contestată.
ALEX. ȘTEFĂNESCU. Critic și istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947. Autor a 15 cărți, dintre care a avut un mare ecou “Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000”, apărută în 2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro și contra, a fost răsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul Academiei). Emisiunea “Un metru cub de cultură” difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, “Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ștefănescu” – Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.
Adresa sa poștală este: București, O.P. 22, c.p. 22. Cea electronică este alex2108145@yahoo.com