Enigmatica sosire/ de V. S. Naipaul

Una dintre cele mai autobiografice cărți ale lui V.S. Naipaul, Enigmatica sosire este construită din patru secțiuni în care se reflectă atât călătoriile naratorului din colonia britanică Trinidad până într-un satuc din Anglia, dar și dintr-o stare de spirit în alta.

„Cea mai rafinată carte a lui Naipaul de până acum.”- Chicago Tribune

„Concluzia este atât dureroasă, cât și dătătoare de curaj: singurul antidot pentru distrugere – a viselor, a realității – este amintirea. Cu elocvența unui scriitor, Naipaul își amintește.”- Time

V.S. Naipaul (n. 1932 la Chaguanas, Trinidad) este unul dintre cei mai importanți scriitori contemporani. După ce a studiat literatura la Oxford, acesta s-a stabilit la Londra, de unde s-a preocupat de cea mai mare pasiune a sa, scrisul. Este un autor prolific, care a publicat volume precum: Maseurul mistic (1957, John Llewellyn Rhys Memorial Prize), Strada Miguel (1959, Somerset Maugham Award), O casă pentru domnul Biswas (1961), Măscăricii (1967, W.H. Smith Award), Într-un stat liber (1971, Booker Prize), La cotul râului (1979), O viață pe jumătate (2001). În 2001 a primit Premiul Nobel pentru Literatură.

I. Grădina lui Jack

În primele patru zile a plouat. Abia reușeam să mă dumiresc unde mă aflam. Apoi ploaia a stat și, dincolo de peluză și de clădirile exterioare din jurul căsuței mele, am zărit câmpuri cu pomi despuiați pe marginea fiecăruia, iar, în depărtare – în funcție de lumină –, sclipirile unui râuleț, sclipiri care uneori păreau – în mod straniu – situate deasupra nivelului pământului.

Râul se numea Avon, nu cel legat de Shakespeare. Mai târziu – când pământul căpătase un înțeles mai profund, după ce absorbise mai mult din viața mea decât ulița tropicală pe care crescusem – am reușit să mă gândesc la întinderile plate și umede, brăzdate de șanțuri, ca la „lunci de apă” ori „pajiști mlăștinoase”, iar la dealurile joase și domoale din depărtare ca la „dâmburi”. Dar în acel moment, după ploaie, tot ce vedeam – deși trăiam în Anglia de douăzeci de ani – erau niște șesuri joase și un râușor îngust.

Era iarnă. Ideea de iarnă cu zăpadă mă emoționase întotdeauna. În Anglia, însă, cuvântul „zăpadă” își pierduse o parte din aura lui romantică, deoarece iernile trăite în această țară erau departe de a fi fost severe, cum mi le imaginasem acolo, departe, pe insula mea tropicală. Făcusem cunoștință cu asprimea vremii pe alte meleaguri: o lună ianuarie în Spania, la o stațiune de schi de lângă Madrid; în India, într-un decembrie la Simla și pe crestele Himalaiei în august. Dar se părea că Anglia nu cunoștea niciodată o vreme atât de aprigă. Aici purtam aceleași haine tot timpul anului; rareori îmi mai puneam un pulover; nu prea era nevoie de pardesiu.

Deși știam că verile erau însorite, iar iarna copacii desfrunziți luau aspectul de perie, ca în acuarelele lui Rowland Hilder, tot anul – în privința temeperaturii constante și a vegetației – era pentru mine ceva difuz. Îmi era greu să disting un anotimp de altul, o secțiune de alta. Nu făceam racordul dintre flori sau frunzișul arborilor și o anumită lună. Totuși, îmi plăcea să zăbovesc cu privirea; observam totul, mă mișcau frumusețea pomilor și a florilor, zorii de ziuă însoriți și luminozitatea serilor târzii. Pentru mine, iarna semnifica în primul rând o perioadă cu zile scurte, cu lumini electrice aprinse pretutindeni în orele de lucru; dar și un timp când zăpada devenea o posibilitate.

Dacă afirm că era iarnă când am ajuns la casa aceea din lunca râului, o fac pentru că îmi amintesc ceața, cele patru zile de ploaie amestecată cu pâclă, care-mi ascundea împrejurimile, alimentând și anxietatea mea de atunci, anxietate provocată de munca mea și de mutarea în acest loc nou, încă una dintre multele mele schimbări de domiciliu în Anglia.

Era iarnă și pentru că mă îngrijora prețul căldurii. Căsuța nu beneficia decât de electricitate – mai scumpă decât gazul ori păcura. Era o locuință greu de încălzit. Lungă și îngustă, nu era departe de râu și de pajiștile mocirloase; padimentul de ciment se ridica cu doar treizeci de centimetri deasupra solului.

Apoi, într-o după-amiază, se porni să ningă. Zăpada a acoperit peluza din fața casei; a pudrat cu alb crengile golașe ale copacilor; a subliniat obiectele ignorate, a evidențiat construcțiile goale, cu înfățișare veche, din jurul peluzei, cărora nu le dădusem atenție, nefiind pe deplin conștient de existența lor; astfel, bucățică de bucățică, contemplând căderea zăpezii, în jurul meu se constituia o pictură naivă a peisajului înconjurător.

Iepuri ieșiră din vizuini ca să se zbenguie în zăpadă sau să caute hrană. O mamă iepuroaică, cocoșată, cu trei sau patru pui. Se distingeau clar în zăpadă, fiindcă aveau o culoare albă diferită, mai murdară. Imaginea aceasta a iepurilor, mai precis a culorii lor inedite, evocă sau creează celelalte detalii ale acelei zile de iarnă: lumina filtrată prin zăpadă a după-amiezii târzii; construcțiile stranii și goale din jurul peluzei, devenind albe, vizibile și mai impozante. Mai evocă și amintirea pădurii pe care crezusem că o văzusem dincolo de gardul viu, tot mai înălbit, din care se hrăneau iepurii. Pajiștea albă; casele goale din jurul ei; gardul viu de pe o margine a peluzei, gaura din el, o potecă; pădurea de dincolo. Am văzut o pădure. De fapt, nu era o pădure, ci doar o veche livadă în dosul conacului pe ale cărui terenuri se ridica și căsuța mea.

Văzusem foarte clar ceea ce văzusem. Doar că nu știusem ce anume priveam. Nu puteam încadra imaginea. Încă eram într-un fel de spațiu nestructurat. Eram conștient, totuși, de existența anumitor lucruri. Cunoșteam numele orașului în care sosisem cu trenul. Era Salisbury. Aproape primul oraș englezesc pe care ajunsesem să-l cunosc, primul despre care îmi formasem o oarecare idee, pornind de la o reproducere după tabloul lui Constrable cu Catedrala din Salisbury, din manualul de citire pentru clasa a treia. De acolo de departe, din insula mea tropicală, dinainte de a fi împlinit zece ani. O reproducere color, socotită de mine cea mai frumoasă ilustrație din câte văzusem. Știam că locuința la care ajunsesem se afla în lunca unui râu din apropiere de Salisbury.

Cu excepția vrăjii romantice a reproducerii după Constable, cunoștințele pe care le adusesem cu mine în acel loc erau preponderent lingvistice. Știam că „avon” însemnase la origine „râu”, tot așa cum „hound” la origine însemnase „câine”, orice soi de câine. Mai știam că ambele părți componente ale cuvântului „Waldenshaw” – numele satului și al conacului pe al căror teritoriu mă aflam – adică atât „walden” cât și „shaw” însemnau „pădure”. Un alt motiv – pe lângă sentimentul de basm creat de ninsoare și de iepuri – ca să cred că ceea ce văzusem era o pădure.

Mai știam și că acea casă era aproape de Stonehenge. Aflasem de existența unui traseu care te ducea până la cercul de pietroaie megalitice și că undeva, sus de tot pe traseul ăsta, era un punct bun de observație. Iar când ploaia s-a oprit și ceața s-a ridicat, după primele patru zile, am ieșit într-o după-amiază să caut traseul și vederea panoramică.

De fapt, nu se putea vorbi de un sat. Acest lucru mă bucura. Aș fi fost nervos dacă ar fi trebuit să întâlnesc oameni. Deși eram de mult timp în Anglia, tot nu mă simțeam în largul meu într-un loc nou, mai reacționam la el dureros, tot mai aveamn senzația că trăiesc în țara altcuiva, îmi simțeam alteritatea, solitudinea. Orice excursie într-o parte nouă a țării – pentru alții, poate, o aventură – era pentru mine echivalentul ruperii unei vechi cicatrici.

Îngustul drum public trecea pe lângă terenurile conacului, ascunse de o lizieră de arbori de tisă. Imediat dincolo de drum, de gardul de sârmă și de tufărișul de pe margine pantea dealului urca accentuat. Stonehenge și cărarea spre ea se aflau în direcția aceea. Trebuia să existe o alee sau o potecă derivată din drumul public. Ca să o găsesc, era mai bine să cotesc la stânga sau la dreapta? Nicio problemă, de fapt. Ajungeai la o potecă dacă o coteai la stânga; ajungeai la alta dacă o coteai la dreapta. Cele două se întâlneau la casa lui Jack, mai bine zis în curtea vechii ferme unde se ridica pe vremuri casa lui Jack, în lunca de după deal.

Două drumuri până la casă. Drumuri diferite: unul vechi, celălalt nou. Cel vechi era mai lung și mai neted, urma o albie veche, lată și șerpuitoare; odinioară fusese probabil folosit de căruțe. Drumul nou – destinat mașinilor – era mai povârnit, urca dealul și apoi îl cobora direct.

La drumul vechi ajungeai dacă o luai la stânga pe șosea. Porțiunea asta de drum era umbrită de fagi. Se întindea de-a lungul unei ieșituri a colinei, chiar deasupra râului, pe urmă cobora aproape până la nivelul apei. O mică așezare acolo – doar câteva case. Am observat: o căsuță veche din cărămidă și cremene, cu un portic frumos și, chiar pe malul râului, foarte aproape de apă, o clădire joasă, cu ziduri văruite în alb și acoperiș de paie, în curs de „recondiționare”. (După trecerea mai multor ani, construcția aceea era încă în curs de „recondiționare”; prin geamurile prăfuite se mai vedeau înăuntru saci de ciment pe jumătate folosiți). Aici, la această așezare, o coteai pe drumul vechi înspre căsuța lui Jack.

Ulița asfaltată trecea prin dreptul a cinci-șase case obișnuite, dintre care două sau trei etalau – unica tușă fantezistă – elaborata monogramă a proprietarului, arhitectului sau constructorului și data – surprinzător, una din perioada războiului: 1944. Asfaltul se termina, aleea îngustă devenea pietroasă; apoi, pătrunzând într-o vale, se lățea, cu multe făgașuri de roți, tari ca piatra, despărțite de fâșii neregulate de iarbă grosolană și strivită. Valea îți dădea senzația că era străveche. La stânga, panta abruptă închidea perspectiva. Versantul era golaș, fără copaci sau tufe; sub pătura moale, dar subțire, de iarbă vedeai linii și dungi, ca niște plesnituri de bici, sugerându-ți ani și ani de arat pământul cu plugul, cu mult timp în urmă; sugerând de asemenea fortificații. Drumul larg se răsucea; valea largă (posibil albia unui râu antic) ocupată de drum continua în linie dreaptă până departe, mărginită în zare de poalele unui dâmb jos. Casa lui Jack și curtea fermei se aflau la capătul acelei porțiuni drepte, unde drumul cotea.

Celălalt traseu până la casă, drumul mai scurt, mai abrupt și mai nou, urcând de la șosea și coborând apoi până în vale și la curtea fermei, era mărginit la nord de o perdea de pomi care trebuia să oprească vântul: fagi tineri, protejați de pini mai înalți. Pe culmea pantei se afla un șopron modern, din tablă; puțin mai jos, pe partea cealaltă, o întrerupere în perdeaua de arbori. Acolo era punctul de observație pentru Stonehenge: depărtat, mic, nu ușor de văzut, nu atât de ușor ca țintele roșii sau portocalii de pe poligoanele de tir ale armatei. Iar la piciorul pantei, în jos pe cărarea șerpuită, pietroasă, denivelată de lângă liziera de pomi, erau clădirile dărăpănate ale fermei și șirurile încă vii de căsuțe ale agricultorilor; în una dintre ele locuia Jack.

De jur-împrejur, colinele erau uscate și presărate cu roci de un brun alburiu, de un verde alburiu. Dar jos, în valea largă, pe lângă căsuțele fermierilor, solul era negru și noroios. Roțile tractoarelor trasaseră bălți rectiinii, de lungime neregulată, în clisa neagră.

În prima după-amiază, ajuns în dreptul caselor fermierilor, după ce coborâsem pe drumul abrupt, pe lângă perdeaua de copaci, a trebuit să întreb cum ajung la Stonehenge. Din vârf, din punctul de observație, traseul mi se păruse clar. Dar, la coborâre, coline se profilaseră peste coline, pante peste pante; coborâșurile și potecile fură mascate; ajuns în fundul văii, unde tina și bălțile alungite îngreunau mersul și făceau ca spațiile să pară mai mari și să se ivească prea multe piste, unele abătându-se de la drumul larg din vale, mă zăpăcisem. Și totuși, o întrebare atât de simplă, în pustietatea aceea; n-am uitat că în prima zi am întrebat pe cineva de drum. Să fi fost Jack? N-am fost atent la persoană; mă preocupa mai mult ciudățenia acelei plimbări, propria mea ciudățenie și absurditatea cercetărilor mele.

Mi s-a spus să ocolesc clădirile fermei, s-o iau la dreapta și să nu mă abat de la drumul principal, să ignor toate ademenitoarele cărări uscate ce duceau de la drumul principal spre pădurile din ambele părți, pădurici tinere ce dădeau impresia falsă de lizieră a unor codri adânci.

Așa că, trecând prin noroiul din curtea fermei și din jurul căsuțelor, pe lângă talmeș-balmeșul alcătuit din cherestea veche, sârmă ghimpată ruginită și mașini agricole pesemne abandonate, am cotit la dreapta. Drumul lat și clisos se acoperi cu iarbă – o iarbă lungă și udă. Curând după aceea, după ce am lăsat înapoia mea clădirile fermei și mi-am dat seama că merg de-a lungul unei albii de râu veche, goală și lată, sentimentul spațiului necuprins m-a copleșit. Drumul plin de iarbă, fosta albie de râu (cum credeam atunci), urca, așa că ochiul îmi stătea ațintit la zenit; de ambele părți erau pantele colinelor, lărgindu-se și ridicându-se pe cer. Pe o parte se găseau vite, pe cealaltă, dincolo de o pășune, o mare suprafață goală, un pâlc de pini tineri, o pădurice. Decorul părea străvechi; dădea impresia de spațiu vast, de pământ neocupat, de început al tuturor lucrurilor. Nu se vedea nicio casă, doar drumul lat și năpădit de iarbă, cerul de deasupra lui și pantele largi de pe ambele părți.

Pe acest segment al drumului era posibil să te agăți de ideea de vid. Dar când am ajuns în vârful drumului cu iarbă, la același nivel cu gorganele și tumulii presărați pretutindeni pe colinele înalte, și am privit în jos, la Stonehenge, am zărit și poligoanele de tragere din Câmpia Salisbury și căsuțele multe și cochete din West Amesbury. Pustietatea, spațiul imens prin care simțisem că trec erau la fel de iluzorii ca și ideea existenței unei păduri adânci în spatele pinilor tineri. Peste tot în jur – și nu departe – erau șosele și autostrăzi, cu mașini și autocamioane în culori vii, ca niște jucării. Pe cer se profilau Stonehenge, vechile gorgane și tumuli, poligoanele militare, West Amesbury. Vechiul și noul; și, la jumătatea drumului, dintr-o altă eră, ferma cu căsuța lui Jack, pe fundul văii.

Multe clădiri nu mai erau folosite. Șurile și țarcurile – ziduri de cărămidă roșie, acoperișuri din ardezie sau țigle de lut – din jurul curții noroioase erau într-o stare avansată de dărăpănare; doar ocazional se vedeau și vite în țarcuri, mai ales vițeluși rahitici, izolați de cireadă. Țigle căzute, acoperișuri găurite, tablă galvanizată ruginită, fâșii de metal îndoite, o umezeală generală; culori: ruginiu, brun și negru, cu câte o sclipire de mușchi verde-închis în noroiul frământat, înmuiat de baligi, al țarcului pentru animale; izolarea dobitoacelor în acel peisaj, ca și cum și ele ar fi fost obiecte bune de aruncat, era sinstră.

Cândva existaseră acolo vite suferinde de malformații. Creșterea acestor animale devenise atât de mecanică, încât și malformația părea mașinală, rebutul unui proces industrial. Curioase excrescențe cărnoase apăreau în diferite locuri pe corpurile dobitoacelor, ca și cum animalele respective ar fi fost turnate într-o formă, o formă divizată în două secțiuni; ca și cum, în locul unde se uneau secțiunile materialul pentru fabricat vite, amestecul din care erau plămădite ele dăduse pe afară și se întărise, se maturizase, devenind carne pe care crescuse apoi păr, în modelul alb-negru al celorlalte vaci friziene. Acolo stătuseră, în curtea de fermă ruinată, abandonată, plină de baligă și de mușchi, împrospătată doar de propriile lor dejecții – împovărate în maniera asta stranie de materialul excedentar ce le atârna la mijloc ca niște guși de taur, precum niște draperii grele – așteptând să fie transportate la abatorul din oraș.

Mai departe de vechile clădiri ale fermei, în jos pe poteca lată și netedă pe care o credeam vechiul drum ce ducea la fermă și la casa lui Jack, mai erau și alte rămășițe și ruine, relicve ale altor vieți și altor strădanii. La capătul potecii late, într-o latură, în iarba înaltă, se găseau niște lăzi plate, vopsite în cenușiu, puțin adânci, clădite pe două rânduri. Mai târziu, cineva mi-a spus că erau sau fuseseră stupi de albine. N-am aflat niciodată cine anume ținuse albine. Fusese oare argatul de la fermă, vreun locuitor al căsuțelor, ori cineva cu mai mult timp liber, care încercase să pună pe picioare o mică afacere, dar apoi renunțase și uitase de ea? Acum abandonate, neexplicate, cutiile gri pe care nimeni nu le socotise suficient de valoroase ca să le ia de acolo, erau destul de misterioase în spațiul acela deschis, neîngrădit.

Pe cealaltă parte a drumului larg, unde începea marea curbă în jurul clădirilor fermei, la adăpostul pomilor și tufelor tinere, era un car vechi cu coviltir verde, galben și roșu, o caravană țigănească țipător vopsită din vremurile de odinioară (credeam eu), arătând de parcă telegarii abia fuseseră deshămați. Alt mister, un alt lucru meșterit cu meticulozitate și abandonat, încă o bucățică de trecut nefolositoare, care fusese aruncată cât colo. Ca anticele, greoaiele mașini agricole împrăștiate printre clădirile fermei și lăsate să ruginească.

În mijlocul căii largi și drepte, mult dincolo de stupi și de căruța cu coviltir, era un vechi depozit de fân, cu baloturile clădite în formă de casă și acoperite cu o folie veche, neagră de plastic. Fânul se învechise; din masa lui neagră ieșeau firișoare verzi; fânul care fusese cosit cu grijă într-o vară oarecare, balotat și înmagazinat putrezea acum, transformându-se în îngrășământ organic. Fânul fermei era depozitat acum într-o șură modernă, deschisă, o structură din prefabricate, cu numele fabricantului pus chiar sub vârful acoperișului. Șura asta fusese ridicată imediat dincolo de harababura din curtea fermei – de parcă s-ar fi găsit berechet spațiu și nu era nevoie să construiești peste lucrurile vechi. Fânul din șura asta, proaspăt, degaja un miros dulce și cald; baloturile erau desfăcute în așa fel încât să formeze trepte aurii, curate, cald-mirositoare, care mă făceau să mă gândesc la basmul în care se obține aur din torsul paielor și la referirile din cărțile cu fundal european la oamenii care dorm în hambare, pe paie. Acestea erau lucruri de neînțeles pentru mine în Trinidad, unde vitele primeau doar iarbă proaspăt cosită, niciodată lăsată să se îngălbenească și să devină fân. Acum, iarna, pe fundul acestei văi umede – baloturi aurii de fân stivuite înalt, trepte calde și aurii lângă făgașele de noroi negru.

Nu departe de dărăpănatul stog cu înfățișare de colibă ori de căsuță se aflau resturile unei case propriu-zise, o casă cu ziduri ce puteau fi din cremene sau din beton. O casă simplă, poate fără temelie sub ziduri, iar acum total expusă vederii. Ziduri ruinate, fără acoperiș, puse pe pământul gol – nici urmă de pardoseală din piatră sau ciment. Cât de jilavă părea! De jur-împrejurul parcelei, copacii ce o delimitau –sicamori ori fagi ori stejari – crescuseră nemăsurat de înalți, făcând-o să pară și mai mică. Cândva abia de vor fi fost vizibili, copacii ăștia care, continuând să trăiască în timp ce casa își încetase existența, țineau acum terenul în umbră perpetuă, rece – negru și năpădit de mușchi. Pe lângă drumurile publice erau case mai mici, construite în secolul trecut de squatters (majoritatea muncitori agricoli), cu drepturi de proprietate stabilite pentru constructori și descendenții lor. Dar aici, lângă drumeagul plin de iarbă, între coline și lunci, în solitudine deplină, proprietarul sau constructorul acestei case nu lăsase nimic în urma sa; nimic prestabilit. Doar pomii plantați de el continuaseră să se înalțe (…)

Fragment din Enigmatica sosire, de V. S. Naipaul. Traducere din limba engleză de Virgil Stanciu. Volum în curs de apariție la Editura Art, în seria de autor V.S. Naipaul