Mă bucur să constat că pronosticul meu de acum patru ani cu
privire la proza Mariei Manolescu se adeverește odată cu apariția
celui de-al doilea roman. Scriam atunci că prozatoarea e capabilă
de mari surprize în viitor de vreme ce în “Halterofilul din Vitan”,
un mic roman caricatural fără ambiții, lumea pusă în scenă era
tratată cu o ironie atât de crudă și de deșănțată, încât scriitura
Mariei Manolescu aluneca adeseori în expresionism. În spatele unei
voci preocupate exclusiv de a ridiculiza aspirațiile micilor
întreprinzători contemporani (personajele centrale erau domnul
Popa, proprietar de bar, dar și Mișu, barman halterofil cu
veleități artistice), se putea ghici deja o prozatoare capabilă de
problematizări acute.
Deși nu s-ar zice la prima vedere… Căci, alături de
neseriozitatea titlului, cam liricoid-bombastic, “Ca picăturile de
sânge pe linoleumul din lift (supraroman)”* păstrează ceva din
predilecția pentru un efect kitsch derivat din trama senzațională
aplicată unor personaje hiperbanale. Construită ca o proză în ramă
(deși scriitoarea n-are nici în clin nici în mânecă cu textualismul
optzecist), cartea cuprinde romanul unei florărese care conservă de
câteva zile cadavrul fiului în congelator. Scriitura Mariei
Manolescu coboară, cel puțin aparent, la orizontul mental al unei
femei de 50 de ani care a citit două cărți în viața ei, Biblia și
romanul publicat pe blog al fiului. Astfel încât discursul care-i
compune romanul e, pe rând, stângaci, peltic, naiv, superficial sau
traversat de accese de isterie – mai ales că, citim printre
rânduri, femeia suferă de tulburări obsesional-compulsive. Eterna
gospodină perorează la nesfârșit despre propriile fobii, își
etalează fără pic de autocenzură complexele și nemulțumirile (a
ajuns la 130 de kg), filozofează comic pe diverse teme social-umane
sau îngână pur și simplu maxime și sentințe din folclorul
urban.
Întregul efect al romanului derivă, însă, din fuziunea treptată,
aproape insesizabilă, a bavardajului florăresei cu discursul
funerar al unei mame disperate. Ne dăm seama, pe măsură ce avansăm
în lectură, că flecărelile sau divagațiile nu sunt decât forme
deliberate de a oculta realitatea: abia la pagina 17 aflăm că fiul
zace în frigider și doar la pagina 75, după multe alte digresiuni,
că s-a sinucis din cauza unei emisiuni televizate în care mama îi
condamna romanul licențios. Bârfa incontinentă care compune romanul
Mariei Hristescu ascunde de fapt un veritabil policier psihologic
cu destule momente de tensiune sau răsturnări de situație. Ceea ce
părea spovedania unei florărese capricioase sau nebune se dovedește
a fi, treptat, refacerea imaginară a traseului către fiul pierdut.
Accentul se mută de pe senzaționalismul exterior pe motivațiile
interioare ale confesiunii. Dacă scrie acum un roman, Maria
Hristescu o face nu dintr-un subit bovarism artistic, ci din
încercarea de a elucida resorturile subliminale ale sinuciderii
fiului.
Într-o notă crudă și macabră, fără a exagera vreo clipă dimensiunea
simbolică, prozatoarea reușește să sugereze convingător faptul că
acțiunile indiferente ale unei femei pragmatice și incapabile de
adâncime psihologică compun un ciudat ritual de priveghi. Un ritual
cu atât mai emoționant cu cât se desfășoară indirect și
inconștient. Cristi e absent doar în măsura în care nu-i mai dă
mamei prilejul de a-l îngriji, transformând-o într-o ființă complet
inutilă: “Și dacă intru în casă nu am nimic de făcut. Nici o
scrumieră de schimbat. Perdelele sunt albe și miros frumos. Pe jos
nu sunt șosete murdare. În coșul de baie nu sunt haine mirosind a
transpirație. Nici cutii de bere și nici cearceafuri cu pete”. Ceea
ce părea însă discursul unei persoane egocentrice și absurde se
transformă, pe nesimțite, în mărturia unei dureri imposibil de
consolat: “Am stat în parc și m-am uitat la oameni și n-am văzut
nimic la ei, nimic pentru care să vreau să cunosc pe vreunul din
ei, nimic pentru care să vreau să cunosc pe altcineva decât pe
Cristi și mi-am pus ochelarii cu lentile de sticlă și tot n-am
văzut altceva și am închis ochii și nu l-am văzut decât pe Cristi
și apoi am deschis ochii și mi se părea că toți oamenii au fața
lui, sau măcar ceva din el”.
Maria amână dezvăluirea publică a morții, precum și înmormântarea
propriu-zisă, pentru a-și îngădui câteva zile de intimitate cu fiul
pierdut. Atât de profundă e experiența comuniunii postmortem, încât
femeia intră propriu-zis în pielea lui Cristi. Iar ceea ce pare în
mod obiectiv un început de nebunie devine, pe alt plan, o
conciliere totală cu fiul pe care nu l-a înțeles niciodată. În cele
trei zile cât fiul o așteaptă în frigiderul simbolic (cavou și uter
în același timp, căci a fost cumpărat la nașterea băiatului), Maria
Hristescu îi adoptă toate obiceiurile și deprinderile,
depersonalizându-se complet: ascultă Kurt Cobain, se plimbă cu
laptopul după ea și scrie un roman, fumează și dansează goală, se
blochează deliberat în liftul cu picăturile de sânge care a
inspirat scrierile lui Cristi. Furie și remușcare, compasiune și
dragoste frenetică, nevoie de mortificare și de mărturisire publică
a vinei, toate sunt senzații pentru care Maria Manolescu găsește
formule sau soluții narative ingenioase. Ritualul religios al
vegherii mortului, de care o persoană cu orizontul mental al
florăresei ar fi incapabilă, e figurat ca tic patologic: “deschid
frigiderul și ochii mei îl văd pe Cristi care e tot acolo și tot
mort, și ochii mei cred, dar inima mea nu crede și mâna mea îl
atinge pe Cristi și Cristi e rece, aproape congelat, pentru că am
dat frigiderul la maxim, iar frigiderul meu funcționează impecabil.
Și închid ușa de la frigider și o deschid iar și o închid și o
deschid și o închid. De trei ori. Unele lucruri trebuie să le faci
de trei ori ca să funcționeze”. Faptul că repetiția sacră care ar
duce la învierea fiului e figurată printr-un automatism specific
persoanelor afectate de sindromul Tourette nu diminuează tragismul
cărții, ci îl potențează.
De altfel, adâncimea dramei nu e redată prin mecanisme psihologice
complexe, ci prin repetiții lingvistice și automatisme cu dubla
funcție de a sugera pauperitatea intelectuală a Mariei Hristescu
și, în subsidiar, ritmul tensionat al imensului epitaf pe care ea
îl compune la laptopul mortului. Deși n-au nimic liric propriu-zis
(părțile așa-zis “liricoide” sunt aporturile subiective ale
florăresei), multe fragmente din romanul Mariei Manolescu pot fi
citite ca poeme autonome. Întâlnirea absolut remarcabilă dintre
mamă și iubita fiului ia aspectul unei austere și absurde ciocniri
de replici care traduc imposibilitatea primeia de a accepta și de a
mărturisi deschis tragedia. Le transcriu în grafia specifică
poeziei, așa cum apar în volum: “Și mi-a zis că ei Cristi nu i-a
spus nimic și că și-a închis telefonul de alaltăieri de la miezul
nopții, și că ieri și azi ea a fost la noi acasă și nu a răspuns
nimeni./ Și am zis că știu că n-a răspuns nimeni./ Și mi-a zis că
nu știe unde e./ Și am zis că știu că nu știe./ Și m-a întrebat
dacă eu știu unde e./ Și am zis că nu știu/ Și mi-a zis că o se
întoarcă./ Și i-am zis că nu știu sigur”.
Cu toate calitățile enumerate mai sus, umbrește valoarea cărții
rama voit textualistă, cu înfruntarea pe viață și pe moarte dintre
mamă și fiu în ce privește concepția asupra artei. Chiar dacă
asumate, pasajele din romanul fiului, niște reverii
masochist-domestice în care apar falsificate sau maculate atât
istoria familiei, cât și obiectele sacre ale gospodăriei, sunt
prost scrise și nu meritau expunerea pe un sfert din roman. E prea
evidentă în general pledoaria pentru libertatea de expresie în artă
și condamnarea viziunii înguste a mamei, de vreme ce scriitoarea
pune în gura personajului central chiar scandaluri recente precum
cel cu zvastica din expoziția de la New York. Mă reține, așadar,
din a eticheta “Ca picăturile de sânge pe linoleumul din lift”
drept excelent impresia că Maria Manolescu își subminează un
întunecat roman al ambiguității iubirii materne, în care cruzimea
și grotescul fac casă bună cu candoarea și umorul, atașându-i un
mobil filozofic-existențial extrem de transparent – sau doar slab
motivat artistic, ceea ce-i, din păcate, cam totuna.
*) Maria Manolescu, “Ca picăturile de sânge pe linoleumul din lift (supraroman)”, Editura Cartea Românească, București, 2010, 200 p.
Alex Goldiș (n. 26 aprilie 1982, Arad) – critic și istoric literar,
redactor al revistelor Cultura și Vatra. Doctor în filologie al
Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, cu o teză despre
critica românească postbelică. A publicat aproximativ 150 de
cronici literare și eseuri în: Cultura, Vatra, Bucureștiul
cultural, Echinox, Tribuna, Steaua, Cuvântul etc. Prezent în
volumele colective: Horea Poenar (coord.), Dicționar Echinox, 2004;
Ruxandra Cesereanu (coord.), România înghesuită, 2006; Sanda Cordoș
(coord.), Spiritul critic la Cercul literar de la Sibiu,
2009.