Antologia este puternică și, într-un sens profund, izbitoare. Autorul “nouăzecist” a făcut o selecție dură din conținutul a trei volume anterioare, foarte diferite între ele (Te voi iubi pân’ la sfârșitul patului, 1993, Balada lui Daniel Bănulescu…, 1997, și Daniel, al rugăciunii, 2002), deschizând acest ansamblu, aparent imposibil de obținut cu cinci poeme inedite. Și pentru că majoritatea textelor din antologie sunt de o relativă întindere, neputând fi citate în întregime, să aleg chiar prima dintre aceste piese inedite, pentru a da o idee despre netocita expresivitate a poetului: “Mă chemi. Și cărăm împreună pe stradă o găleată cu clor./ Disperarea bate veselă pasul peste fețele tuturor!// Înmuiem bidineaua. Și-o strivim de nasul oricărui lucru impur./ Disperarea flutură fericită peste chipurile celor din jur!// Tu să nu mori. Fiindcă eu la mine numai pe tine te am./ Așa murdară cum ești de carne pe suflet. Cum e de abureală un geam.// Te rog frumos să nu mori. Să nu care cumva să uiți și s-o faci./ Ajungând aidoma celor ce sar de pe blocuri. Ca o carne oferită la draci.// Te clatini. Îndurerații și suferinzii se zvârcolesc. Stai jos./ Lumea în care trăim pare luminată de la intestinul meu gros.// Aprind un chibrit. Facem un pas. Mai scăldăm locul într-o băltoacă de clor./ Murdăria fuge ca o șopârlă. Și se cațără pe inima tuturor.// Tu să nu suferi că la tot ce facem lucrăm în zadar./ Poate Dumnezeul meu ne va ridica la el. Într-o a lui hârtie de ziar.// Și atunci în tot împrejurul meu va fi dragoste. Desăvârșire. Text sfânt./ Chiar și în stânga. Încleștată de mâna-mi. Tu. Despăducheată de tot de pământ.// Așa că nu te grăbi. Haide. Nu putrezește-te (sic!). Mai rabdă un strop./ Disperarea își bate pasul ei de defilare… Hei, Hop!” (Cântecul de disperare al lui Daniel Bănulescu).
În ultimul poem din antologie, apăsat-biblic, personajul Daniel va zări cameleoni ce-și tot schimbă culoarea, atârnați în “pâlcuri de copaci”. Dar și lirismul acestei cărți de traseu și experiențe este unul cameleonic. Daniel Bănulescu poate schimba tematica, registrul, ritmul și formula cu o dezinvoltură caracteristică. Și o face. Piața Universității, încă o bucată remarcabilă, pare scrisă de un alt poet: “Nu ne-am nimerit nu eram foarte aproape/ Când ea încă striga/ Prietenul meu luase un glonte în spate/ Și-acum îl plimba// Ajunsese cu el pe la Scala/ Ajunsese cu el pe la «Te rog frumos»/ Glontele era viu prietenul meu era fraier/ Era cea mai grozavă bucată de os// Cu care altădată iubeam lumea/ Cu care el iubind lumea bărbătește se lăsa peste ea/ Prietenul meu repet era fraier/ Dăduse un colț îl dădea// Eu stăteam și beam o cafea mi-era bine/ Și după ce beam o cafea mai beam o cafea/ Lumea se cam plictisise de mine/ Prietenul meu se cam plictisise de ea”.
Proiectul antologiei de față subsumează aceste diferențe, fără a le topi însă și a amesteca totul într-o pastă vizionară. Autorul a fost atent și la delimitarea vârstelor poeziei sale, cu marcarea unor specificități de etapă; și la traseul subteran ce dă reliefului vizibil o altă dimensiune. Lectura este așadar de două ori palpitantă. Mai întâi, fiindcă acest relief imagistic e variat și spectaculos, provocator și exotic. Iar apoi, deoarece imaginile atât de insolite și gesticulațiile post-avangardiste, nota picantă și sexualizarea locvace se desfășoară, de fapt, în marginile unui proiect – pe care îl putem înțelege pe măsură ce se materializează.
Primul Daniel Bănulescu, cel din Te voi iubi pân’ la sfârșitul patului, e un autor proiectat ca personaj erotoman tăvălindu-și tinerețea prin așternuturile femeilor. Un “ghem de femei” care mai târziu va deveni un “trib de femei”: prima imagine conotează încâlceala, posesia ușoară la un capăt și complicată la celălalt; a doua consacră regalitatea, dominația absolută a unui mascul încoronat. În ambele ipostaze, diferențiate destul de clar, dar și suprapuse în unele versuri, interiorul de acuplare se va desface spre exteriorul de vizibilitate, asimilând, pe rând, blocul, strada, cartierul, orașul, lumea toată. Pare că pereții cad. Decorul devine transparent și intimitatea se arată în nuda ei nerușinare, fără nicio problemă în a se devoala brusc și a se proiecta apoi expansiv. Sânii femeii tinere, picioarele ei fierbinți și “interminabile” ridicate către tavan în jurul bărbatului cuceritor, sexul din care acesta, în nebunia lui de crai stahanovist, își va face o “muzicuță”, părțile trupului ei adunate “laolaltă/ ca o haită de câini lucioși ținuți împreună în lese cu o singură mână”: toate acestea sunt expuse repetat și nu foarte colorat, ca și cum poetul ar căuta să fixeze un tipar sexualizant și un invariant. Aș spune că Daniel Bănulescu joacă aici pe muchea dintre erotic și parodic, construind un personaj cu atribute donjuanești, pentru a-l reconfigura ulterior, prin distanțare. La momentul apariției primului său volum, această distanțare nu fusese ferm făcută (nu avea cum): însă în proiectul integrator de acum, ușorul accent autoironic și permanenta dedublare a îndrăgostitului de profesie capătă o semnificație aparte. Sexul serializat și “exportat” e parte a experienței cărnii: și ceea ce este mai important, în poezia de traseu a lui Daniel Bănulescu, e carnea omenească ce îmbătrânește și va putrezi, iar nu sexele întrepătrunse. Astfel că frenezia erotică se va stinge într-o mângâiere, iar aceasta – într-un simbolism accelerat – va echivala cu o amânare a morții: “Îmi explici că dacă nu ți l-aș mai mângâia/ Trupul tău ar face pungi de sânge// Chipul ți s-ar scofâlci și ți s-ar jupui părul ți s-ar înăcri/ Dimineața te-ai trezi și te-ai descoperi/ Umedă și îngrețoșată/ Sub unghia ascuțită a cearceafului râcâindu-ți gâtul”. În altă parte, așternutul plăcerilor își pierde dintr-odată albeața și dulceața, răsturnându-se într-o imagine terifiantă și o reprezentare religioasă, moralistă, cu draci regăsiți în sângele prea fierbinte: “Adorm mângâiat sub mângâierile ei/ Mă plimb în mașina ei în care până și dracul și-a înțărcat copiii/ Mă întorc în patul ei care nu e decât botul căscat al topoganului pentru gunoaie// Maniera ta e rafinată comportamentul supus/ Pielița fină/ Dar oricât aș fi de atent/ Sângele tău tot își scutură în sângele meu și coarnele și coada și copitele”.
Laurențiu Ulici observa în 1988, când Daniel Bănulescu încă nu debutase editorial, o “predilecție pentru viziune” și o “anume violență lexicală”. Tot în acei ani, Mircea Martin îl vedea, la cenaclul Universitas, ca pe “un poet care descoperă și se descoperă pe sine scriind”. Ambele verdicte critice s-a confirmat în timp: chiar dacă eu remarc o violență mai degrabă imagistică decât lexicală în versurile poetului “nouăzecist”. El preferă poemul lung pentru a-și da un mic traseu de expunere și rulare; și, de asemenea, pentru a sparge narațiunea sui-generis prin imagini șocante și disparate, dintr-un alt set vizionar. Avem deci o libertate de atitudine a personajului ce trece triumfător și apoi umil prin diferitele experiențe; și o libertate asociativă, pe care autorul o apără pe toată circumferința. Dar în acest cadru poetic (și, uneori, în pofida lui!) proiectul de căutare și transformare va subsuma și cele mai rebele versuri: nu prin cenzură, ci prin integrare. “Multe dintre poemele alese au fost drastic rescrise”, avertizează autorul pe clapeta antologiei lui. Nu e totuși o rescriere drastică: sînt intervenții “locale”, prin care poetul a operat modificări în sensul proiectului și nu, gratuit, în afara lui. Un singur exemplu, din Balada lui Daniel Bănulescu…: “Port o coroană de drac/ Deasupra mea strălucește un înger de vrajbă/ Zilnic coboară la mine să-și soarbă cafeaua îmi face destăinuiri și mă umple de ură// Puterea lui se scurge asupra mea precum un firișor de salivă/ Vorbele lui se amestecă cu herpesurile celor din jur printre vorbele mele// Înaintea pedepsei stau împreună cu el în același autobuz înghesuiți/ Rinichi la rinichi/ Și nu mai reușesc să mă desfac de pornirile mele/ Și nu mă mai pot opri din trăit” (Grădina Zoologică). Și iată ce devine acest fragment de poem, în versiunea prelucrată din antologie: “Port o coroană de drac/ Deasupra mea strălucește un înger de vrajbă/ Zilnic coboară la mine să-și soarbă cafeaua îmi face destăinuiri și mă umple de ură// Puterea lui se scurge asupra mea precum un firișor de salivă/ Gândurile lui aleargă prin gândurile mele ca o turmă de porci// Înaintea pedepsei stau împreună cu el în același autobuz înghesuiți/ Rinichi la rinichi/ Și nu mai reușesc să mă desfac de pornirile mele/ Și nu mă mai pot opri din trăit” (Grădina zoologică). Versul “Vorbele lui se amestecă cu herpesurile celor din jur printre vorbele mele” este oricum mai puțin reușit decât “Gândurile lui aleargă prin gândurile mele ca o turmă de porci”. Dar mai important e că versiunea nouă se înscrie mult mai bine într-o sferă de trimiteri biblice și reprezentări religioase, în care limbajul redevine esențial și vechi, astfel că “herpesurile” nu mai au ce căuta în pagină, dar “turma de porci”, da. Și modificarea majusculei din titlu, de la Grădina Zoologică la Grădina zoologică, îmi pare semnificativă. De la un reper urban, bucureștean, parte a unui decor cunoscut prin care personajul tânăr și nesățios se preumbla ostentativ, ne deplasăm – odată cu poetul – spre echivalarea lumii cu o grădină a unei zoologii suficiente sieși, și astfel culpabilă.
Sexualitatea dezlănțuită a primei vârste poetice s-a convertit într-un fel de penetrație verticală, și mai șocantă, cu rugăciunile “penetrând până în cel de-al nouăsprezecelea cer/ Acolo unde moartea își pierde din puteri”; iar dacă în Balada lui Daniel Bănulescu… personajul era încă disputat între bucuriile cărnii și angoasa finalului, în excepționalul Daniel, al rugăciunii el iese “rar prin oraș”, și când o face, se îndepărtează rapid, în “salturi hotărâte”, de “băștinașii” fără Dumnezeu. Toate converg în proiectul asumat și tonul este acum serios, grav, dramatic, tragic. Versul caută și reușește să devină revelatoriu: personaj și autor se regăsesc într-o aceeași iluminare mistică.
Alături de Cristian Popescu și Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu este nu un autor debitor generației ’90: ci un poet prin care generația aceasta se omologhează și va rămâne în istoria literară.
*) Daniel Bănulescu, Ce bine e să fii
Daniel Bănulescu, Editura Cartea Românească, București,
2010, 144 p.