Sa fie chestie de varsta? De context social si politic? Numai de gust si disponibilitate? Sau cate ceva din toate? De ce, adica, poezia lui Emil Brumaru nu-mi spunea nimic in anii 70-80, iar azi ma inec voluptos colindandu-i cele doua volume cu “opera poetica” tiparite la Cartier si extragand erotica lecturii din Cersetorul de cafea?
E destul sa-mi citesc prefata din 1982 la Cartea Singura a lui Sorin Marculescu, volum publicat in aceeasi serie exceptionala “Hyperion”, pastorita de Mircea Ciobanu la Cartea Romaneasca, unde in 1980 aparuse si Dulapul indragostit, ca sa inteleg de ce, pe atunci, imbibat de chestii oculte, metafizici si erlebnisuri forfotitoare, eram opac la nebuniile senzorismului brumarian, la rafinamentele de simtiri proustiene si budoar levantin, ultracondimentat si carnal pana la diafanitate, prin care poezia lui Brumaru caftanea orgasmul ca sacru extaz, birtul ca axis mundi, bucataria ca templu si Athanor, olfactivul ca drept chintesenta a lumii s.a.m.d. Cum sa faci priza la gandul “de sub fusta ta, care ma distruge lent si dulce ca-n Orient”, odata ce te-ai lasat sorbit in epifania lui Daniel Turcea? Lovit de hyperionismul acneic si eminescianul farmec sfant, cum, oare, sa prizezi taman la 20 de ani farmecul nebun din aceste bucatarii de vara, unde “plite-si infunda nara moale in cenusa”, unde totul e pufos, blanos, lenevos, piparat, deochiat, sui, cu soldurile Tamarei, motani cat lumea si “porci ce dorm la umbra dovlecilor in floare”?
Trebuie sa treci indeajuns prin viata, cel putin prin viata poeziei, ca sa ajungi sa citesti cu seninatate versuri precum acestea: “Ti-s bucile crescute frumos cum cozonacii/ Lucrati in drojdii bune. Si-s rumenite bland./ Si pizda ta miroase, cand iti desfaci lin cracii,/ Cadelnitand cu dansa smirnele calde-n vant,/ A fir de voinicica pastrata-ntr-o scriptura/ de-un popa prins cu mana sub poale la femei/…” Nu credeti? Iar in pustiul rece, contondent si sardonic al poeziei de astazi, rubrica lui Emil Brumaru din Romania Literara – ce-o fi ea in fapt: jurnal, tablete, epistole? Stari? Ce-are-a face?- cu scrisorile sale hiperalintate, efervescente, dezabuzate, fantasmate, catre Lucian Raicu din 1980 in 2003, joaca exact rolul chioscului din cehoviana livada de visini.
Este mai intai acuitatea observatiei, ceva intre virginitate si perversiune.
“Ce patima ascunsa in gestul dumnezeiesc al unei femei ce tine de o galeata rosie sub o cismea! Numerele caselor dezvaluind, poate, enigme! Secretul adanc al unei crapaturi intr-un perete galben! Taina cutiilor goale, stalucitoare, cu putina apa-n ele, ale conservelor aruncate in gunoaie imunde! Stradutele intortochate, subtiri cu nume incredibile! Cuiele ruginite, rufele nemiscate, in aerul alb, o minge de cauciuc sparta, un burlan rupt, acoperisurile cu tigla stinsa, motanii ficsi intr-un somn infinit, Doamne unde sunt?” Sau visul – opulent jucat si dorlotat epistolar – de-a fi proprietarul unei micute pravalii cu “lenjerie de dama”. Nu va inchipuiti cu cata nerabdare astept sa bag in rafruri molton, pichet flausat, batist, poplin, in topit, damasc, borangic, canafas, etamina, coton, sifon, olandina, doc, finet, tercot, casmir, dantele… “
Ratacit, absorbit si, in fine, tolanit in gradina marelui roman rus, intre Dostoievski si Turgheniev, nu fara arome gogoliene si secrete reverii tolstoiene (tot asa cum, de-o pilda, sta de zeci de ani, ca o odalisca, reveria filmelor cu fratii Marx pe ecranul cinematografului interior al lui Radu Cosasu), Emil Brumaru ne face, desigur, partas la socantele viziuni de azi ale eroinelor turghenieviene, suavele cu “cururi bombate, bagate-n blugi”, ori “ascunzand in lenjeria intima acel pizdoi pe care baniesc ca-l au toate”. Dar ceea ce pana la urma face marele farmec al acestor pagini este echivalarea placerii cu reveria, a meditatiei cu senzualitatea, a lenei cu vrednicia, a viciului (marturisit) cu virtutea, a actului sexual cu actul lecturii. Marele degustator de forme, carnuri, carlionti si arome feminine patrunde in carte ca-n iatac, deschide pulpele bucoavnelor cu ingereasca frenezie (ma rog, uneori e dracos: “mereu ajung la doua cuvinte: carne carte! Deosebirea devine mai sesizabila, insa, intre a citi si a fute!”) iar lectura devine un deliciu edenic: “…ceva calm, bland- senzual, o lectura pansament. Sa stai intr-o casa cu camere luminoase, racoroase, asezata in mijlocul unei gradini, sa-ti ai razele tale de lumina, credincioase, care vin la ore fixe sa se intinda pe cate-un covor, sa auzi o cismea picurand pe-o lespede, sa dai la o parte un capot uitat de-o femeie pe patul tau, sa iei cartea minunata a copilariei si s-o rasfoiesti incet, cu pauze care-ti umplu pieptul c-un aer nostalgic, sa adormi si sa visezi ca zbori, ca fluturi, cot la cot cu miresmele cele mai dragi”. Reveria turghenieviana cibernetico-boiereasca (“O, de-as avea un conac in ruina. Cativa mesteceni si-un samovar…” v.p.18) trece prin Crima si pedeapsa, adora Idiotul dar nu-si refuza deliciile oblomovismului: “Mi-ar trebui o gradina linistita, un sezlong si-o lumina cazuta pe paginile intoarse incet, printre fruzele atinse deja de toamna. Si o ceasca mare de cafea, si-un aer limpede, strapuns de mirosul fructelor putrede de pe jos, si-un motan venind agale… Cand as intelege ca-i seara si ca a mai trecut o zi, m-as bucura de cea care-o sa vina, iar si iar, mereu in lumina, in lene, in suras si-n suspin”.
“Ce soare lent e o femeie”, exclama, sublim, poetul. Exact ca o carte, soptim noi.
*) Emil Brumaru, Cersetorul de cafea, Editura Polirom, 238 pag.