Eșecul troicii românești Președinte - Guvern - BNR

A căzut ca un trăsnet săptămâna trecută vestea că diriguitorii noștri – președintele, premierul și guvernatorul BNR – au decis să ia din nou bani de la “Troica” păstorită de Fondul Monetar Internațional.

După ce, cu numai câteva luni în urmă, părea că ne pregătește pentru vremuri mai bune cu declarații contrare unui nou acord cu FMI, guvernatorul BNR s-a sucit fără nicio explicație și ne pune în fața ochilor o oglindă îngrozitoare: România nu poate supraviețui financiar pe cont propriu și nu se poate autoguverna fiscal, cel puțin deocamdată!

Anunțul intempestiv, bulversant al necesității unui nou acord cu FMI confirmă însă și eșecul definitiv al politicilor publice de traversare a crizei, așa cum au fost aplicate ele în ultimii patru ani de câteva guverne, de BNR și, în egală măsură, de Președinție. După patru ani de criză aproape fără echivalent ca amploare în Europa, după escaladarea nebunească a datoriei publice – care ne-a transformat peste noapte în cel mai mare client debitor al FMI din regiune -, după tăieri sălbatice de salarii și majorări nemaiauzite de impozite, economia României abia se târăște la limita recesiunii de la un trimestru la altul, perspectivele inflației provoacă fiori, investitorii străini se retrag pe capete dintr-o piață în care nu mai cred, iar fondurile europene s-au transformat din fata morgana într-o gogoașă cu glazură infracțională.

Patru ani de lipsă de viziune macroeconomică și geopolitică, de captivitate mentală în politici monetare călduțe, dar ineficiente, de voluntarism păgubos și, în ultimă instanță, de lipsa de voință politică pentru schimbare ne-au readus la punctul zero al statelor eșuate: suntem din nou cu căciula în mână la ușa Troicii mondiale, ca și acum patru ani, dar de data aceasta mai săraci, mai îndatorați și mai lipsiți de speranță.

Desigur, judecând lucrurile la rece, ca un finanțist, un nou acord cu FMI este probabil singura opțiune realistă în condițiile în care timp de patru ani nu am restructurat mai nimic în economie, aparatul de stat e la fel de obez, corupt și clientelar ca la începutul crizei, iar Europa este împinsă de politicieni bruxellezi fără vlagă în prăpastia dezintegrării. Cred că un nou acord ar fi, de asemenea, și varianta preferată de FMI pentru a se asigura că ne vom onora prompt obligațiile enorme scadente anii viitori în contul vechilor împrumuturi.

Dincolo însă de analiza lucidă, trebuie pusă frontal chestiunea responsabilității directe a celor pe care i-am ales tocmai pentru a NU ne duce acolo unde ne-au dus. Uciderea speranței că vom putea ieși cândva din cercul vicios al îndatorării perpetue trebuie să poarte un nume. Sau două, sau trei. Frazeologia searbădă gen “facem ce e mai bine pentru țară” nu mai ține câtă vreme pentru confortul și bunăstarea unei cleptocrații de astăzi se sacrifică șansele la prosperitate ale copiilor noștri. Dând la o parte retorica cinică a “necesității imperioase” a unui nou acord cu FMI ca (din nou?) “centură de siguranță”, dezamăgirea și revolta cetățeanului contribuabil, a părintelui îngrijorat de ziua de mâine într-o țară care prin îndatorare se autocondamnă la sărăcie trebuie exprimate clar și răspicat. Deși dinamica datoriei publice a devenit principala amenințare pentru stabilitatea macroeconomică a României, BNR tace mâlc și abordează contemplativ problema.

Valuri succesive de politicieni atoatecunoscători și de bancheri centrali în defazaj flagrant cu economia reală și cu dinamica socială ne amanetează viitorul, angajând România la obligații financiare pe care, în ritmul acesta și cu reformele structurale puse la naftalină, în curând nu le va mai putea onora.

Toate acestea se fac în absența unui mandat popular recent și explicit, fără dezbatere publică și fără asumarea prealabilă a eșecului politicilor promovate până acum. Este de neînțeles cum un guvern care mai are cel mult o lună de trăit, cum un președinte împotriva căruia s-a votat masiv la referendum și o bancă centrală surdă la gemetele mediului de afaceri consideră că dețin legitimitatea democratică de a agrea astăzi, în prag de alegeri, un nou acord cu FMI! Și, într-o dovadă supremă de inconsecvență, executivul amână bugetul național pe 2013, considerându-l prea important pentru a nu fi construit de viitorul Parlament, dar se hazardează să angajeze România într-un contract financiar internațional care transcende cu mult chestiunea bugetului. Mai înțelege ceva dacă poți!?

Doru Lionăchescu, președinte al Capital Partners