Prefață.
În ultimii ani m-am întâlnit de multe ori cu elevi de liceu, fie din București („Spiru Haret”, „Gh. Șincai, „Gh. Lazăr”, „Jean Monnet”, „Ion Creangă”), fie din țară („Andrei Șaguna” din Brașov, „Gh. Lazăr din Sibiu, „Lahovary” din Rm. Vâlcea, „Eminescu” din Călărași, „Unirea” din Focșani, „Caragiale” din Moreni-Dâmbovița), la diferite dezbateri, lansări de carte, ateliere de lectură, simpozioane organizate de diverse fundații ș.a. Întotdeauna m-am simțit, recunosc, infinit mai bine în fața liceenilor – impetuoși, autentici, deschiși la minte, simțire și rostire – decât a studenților, mulți dintre aceștia deja „suflete apostate”, blazați prematur, reci, opaci, sastisiți, gata îndoctrinați cu corectitudinea politică și discriminarea pozitivă. Pe de altă parte, cum publicul „meu” e preponderent situat între 35 și 80 de ani, orice ancorare în porturi juvenile mi se pare benefică din mai multe puncte de vedere.
Am fost mereu atent la subiectele care li s-au părut în chip aparte captivante nărăvașelor energii acneice. Indiferent de natura locului și anvergura temei (arhitectura de sine, educația senzorială, relația memorialistică-ficțiune, naționalism vs. cosmopolitism, Generația 27, binomul etnopsihologic Eminescu-Caragiale, geografia literară, literatura universului concentraționar ș.a.), câteva nuclee au magnetizat irepresibil atenția.
Mai întâi, autocunoașterea. Scrutarea ADN-ului, sondarea moștenirii genetice ca precondiție pentru „gnothi se avton”, dicton sacru al adolescenței mele, total străin copiilor de azi. Indiferent că sunt egocentrați, cinici, pragmatici, narcisiac focalizați pe plăcerile proprii, fie că, dimpotrivă, sunt educați să facă abstracție de ei înșiși, ca și de normele morale, totul în numele arivismului, fapt e că se stă precar la capitolul cunoaștere de sine, autoeducare întru armonia ființei și concordie socială. Imediat ce li se vorbește despre cele patru temperamente ca despre cele patru stihii și patru puncte cardinale, despre determinismul geo-meteo-etno-istoric, adânc infiltrat în textura eului, ca și despre obligația igienic-elementară de a-ți face raportul vicii-virtuți al propriei familii, pentru a ști pe cine cu ce moștenești și, deci, ce ai de așteptat, riscat, ajustat sau vindecat în ansamblul făpturii tale, – imediat privirile se aprind.
S-au aprins la fel de mult ca atunci când le vorbeam despre necesitatea selectării unuia dintre cele trei verbe esențiale – a fi, a face, a avea – odată stabilită configurația, ponderea și ierarhia peisajului lăuntric. Nu e deloc totuna ce ai (și ce vei avea) de făcut dacă observi că : 1) ești predispus la acțiune, leadership, succes, autoafirmare, 2) dacă ai fost educat în cultul slujirii și te consideri dăruit pentru altruism și mărinimie, 3) ori dacă, dimpotrivă, preocupat exclusiv de propria-ți ființă, subsumezi totul voinței personale și hedonismului, mai mult sau mai puțin șlefuit cu savoir vivre.
În sfârșit, aceleași priviri s-au aprins când venea vorba de alegerea uneia sau alteia dintre marile școli ale romanului mondial, potrivit firii fiecăruia. E mare lucru să poți deosebi și alege până spre 20 de ani ce anume te atrage din marea proză a lumii, în funcție de stilul persoanei tale. De profilul tău moral și preferințele estetice. Abisalitățile misticii existențiale din marele roman rusesc ? Educația sentimentală, rafinamentul senzual dus până la perversiune, psihologismul, minimalismul și strălucirile retoricii salonarde din proza franțuzească ? Pitorescul psiho-social, amestecul de pragmatism, tradiționalism și excentricitate din marele roman britanic ? Romantismul filosofic turnat în tipare metaforice, cu simbologie religioasă, eretică, ocultă din marea proză germană ? Labirintica fabuloasă, moralitatea paradoxală și fluxurile amețitoare de sangvinitate dezmărginită inclusiv politic, din romanul hispano-american ? Sau toate acestea, revărsate și alchimizate în proza americană ?
Dacă le-am invidiat, firește, tinerețea, aplombul și deschiderile buiace, le-am compătimit în schimb fragilitatea spirituală, absența marilor modele formatoare, sărăcia etică, debusolarea estetică, dizarmonia. Și nerăbdarea de-a se consuma frenetic întru inutilitate, sălbăticie, consumism alienant, amoralism, pragmatism decerebrat, mimetism desfigurator, cinism carnasier. Mania branșării cu orice preț, cultul clipei, „adicția la trenduri”, intrarea-n fibrilație odată cu apariția celui mai nou tip de laptop, ceas, telefon mobil, patima postării celui mai neînsemnat gest, în timp real, pe face-book, paralel cu trăirea-n virtualul jocurilor pe computer. Cu cât crește viteza, cu atât crește vidul lăuntric. Din cât ești mai la zi și mai departe de tradiție, dintr-atât se amplifică dezrădăcinarea, dezorientarea, deznădejdea. Din cât te vrei mai socializat și te consideri incapabil (sau oripilat) de singurătate, dintr-atât ești mai pustiit, mai singur, copleșit de senzația de inutilitate : a ta, a celorlalți, a lumii. Pe măsură ce te îngreunezi cu tot mai multe accesorii vestimentare, gadgeturi, fleacuri și capricii „de fițe”, te îndepărtezi de simplitate, autenticitate și puritate. Devii tot mai artificial, mai înstrăinat de sine, mai dezarticulat. Și ești tot mai departe de bucuriile firești, de naturalețe, de împăcarea interioară.
În principal pentru acest segment de public am acceptat, nu doar cu plăcere, dar și cu o senzație de acută urgență, cavalereasca provocare la turnir a lui Ciprian Măceșaru.
În frumoasa-i bulimie de cititor și scriitor, Ciprian a strâns ceva vreme diverse materiale pentru un eseu dedicat răbdării în procesul de formare a personalității. Nerăbdător cu sine și proiectele sale, nu și-a mai acordat timpul necesar coacerii volumului cu pricina, drept pentru care mi-a „vândut” mie ideea, negândindu-se că, în fapt, eu sunt la fel de nerăbdător, nechibzuit, ne-măsurat, nărăvaș, capricios, proteic și hachițos la subiecte. Și uite așa ne-am apucat de negociat epistolar, cine, ce, cât să scrie, apoi ne-am tot provocat reciproc, într-o senină complementaritate, oscilând la început între interviu, monologuri paralele și confesiune, pentru a ne calibra cumsecade, zic eu, de pe la primul sfert încolo.
Deși textele par extrem de sigure pe sine, pline de sentențe rostite apodictic, solemn, catedratic, fără drept de apel, totuși sub pielea fiecărei pagini se pot ghici (mai greu sau mai lesne) neliniști, încordări, ezitări, impulsuri ambivalente.
Numai aparent este o carte de răspunsuri. Și, de fapt, nici măcar întrebările nu sunt perfect armate și targhetate. Este mai mult un volum de deliberări, o sumă de scrisori febrile, indecise între centripet și centrifug, între datoria pedagogică, răspărul referențial și nesațiul scriiturii de sine.
A se citi cu îngăduință și, dacă se poate, cu aceeași sinceritate și bună credință cu care autorii și-au dorit puse în pagini convingerile, mirările, sfaturile, dilemele și, în final, nostalgia (utopia ?) armoniei interioare.
În 2008, când prezentam la Pro tv, cu nedisimulată empatie, Elogiu lentorii. O provocare adresată cultului vitezei, de Carl Honoré (apărută la editura Publica în traducerea Roxanei Popescu) eram convins că optimismul canadianului este mai mult un demers wishful thinking. Și, oricum, eram la o distanță de ani lumină față de contextul (optimist, de data asta) în care aveam să comentez Remedii lente, cartea aceluiași autor, tradusă tot la Publica, în 2013, de Dan Crăciun.
Două cărți, aceeași pledoarie : pentru slow. Pentru filosofia și politicile în-frânării în toate cele distructive, alienante, macerante.
Măsură, chibzuință, simplitate, dez-accesorizare, cultivarea autenticității, prospețimii și profunzimilor, căutarea acelui tempo giusto care asigură armonia sym-fonică a părților.
Slow food (nu fast food de junk food), Slow Cities, Slow Sex.
Gândire holistică, ne-precipitare, absorbția analitică a întregului, supremația calității asupra cantității.
Plăcerea degustării și sorbirii, în dauna înghițirii nesățioase, la nimereală.
Puțin, dar bun, chiar dacă scump, în loc de mult și prost, chiar dacă ieftin.
Zâmbetul în locul hohotului, șoapta înțelegătoare în locul răstirii vulgare, tăceri bine coapte, nu incontinență verbală.
Nu consumism cu orice preț și risipitorism bezmetic, ci economie lucidă, cu înțelegerea austerității ca demnitate, nu ca umilință. Iar administrativ, economic și politic nu antiexemplul alintărilor greco-franceze, ci modelul liberal-conservator al pragmatismului anglo-germano-japonez.
Nu anarhia, relativismul, iconoclastia și fanatismul clipei, absolutizate de postmodernitate, ci autoritatea, rânduiala, clasicitatea, respectul tradițiilor cu ierarhiile lor secular verificate.
Cât mai mult natural, cât mai puțină artificialitate.
Încetinirea traficului, cât mai multe zone pietonale, bicicleta, mai multe parcuri decât parcări.
Mici afaceri de familie, respectul față de taifas, meditație, însingurări montane, căsuța de la țară, ritualizarea meselor prin oaze de ceremonial (în epoca instant-ului, cine-și mai face timp măcar pentru cafeaua la ibric ?).
Savoir vivre și la joie de vivre, haine comode, perfect adecvate trupului și contextului social, un dozaj cât mai atent și eficient de actual și retro, urban și rural, de conservatism și excentricitate, cultură și natură, deopotrivă în modă, gastronomie, loisir, mobilier, plăceri de colecționar, destinații turistice ș.a.m.d.
Iar printre toate, peste toate și dedesubtul tuturor : răbdarea, încetinirea. Înseninarea, nu încruntarea.
Spre pildă, pentru punctualitate – prima literă din abecedarul bunului simț – pur și simplu plecatul la vreme, nu fugăreala isterică spre gară, pe scara tramvaiului, sau peroanele metroului. Când, odată sorbiți de fluxul demențial de acolo, vă veți ciocni de mersul enervant de încet al unui zdrahon cu părul alb, pășind agale, sfielnic dar boierește pe lîngă pereți, să știți că-i foarte posibil ca eu să fiu acela. Ca să fiți siguri de asta, plasați fulgerător îndemnul „hai, tataie, hai mai repede”. Dacă veți auzi răspunsul mulcom „poftiți, luați-o dumneavoastră înainte ; eu nu mai am unde să mă grăbesc, decât la cimitir”, atunci nu mai e loc de îndoială : eu sunt ăla.
Atenție : nu-i vorba nicicum de leneveală, lehamite, ne-trebnicie, ziua și taclaua. Nu de vreun îndemn la amânare indefinită e vorba aici și nici pomeneală de remediile gen „plasture”, cum le-a botezat Carl Honoré (adică improvizația, falsa vindecare, lucrul de mântuială etc.), ci, repet : de găsirea timpului adecvat, a justei măsuri.
„În prezent, scrie Carl Honoré, graba este răspunsul nostru la orice problemă. Mergem repede, vorbim repede, citim repede, mâncăm repede, facem amor repede, gândim repede. Înconjurați de gadgeturi care înfăptuiesc mici miracole printr-un clic de mouse sau atingerea unui ecran, ne așteptăm ca totul să decurgă cu viteza unui program de soft. Până și cele mai sacre ritualuri ale noastre sunt supuse pasiunii vitezei, sunt obligate să accelereze, să decurgă în mare viteză. Bisericile din Statele Unite au experimentat înmormântările în care participanții nu se dau jos din mașini. Recent, Vaticanul a fost nevoit să-i avertizeze pe catolici că nu pot primi iertarea de păcate dacă acestea sunt mărturisite printr-o aplicație de smartphone. Chiar și drogurile noastre recreaționale preferate ne împing spre recurgerea la remediul rapid : alcoolul, amfetaminele și cocaina, toate bagă creierul în viteza Sistemului 1”
„Secretul, continuă același autor, îl constituie echilibrul : în loc să facem totul repede, să facem totul în ritmul corect. Uneori repede. Alteori lent. Uneori să găsim calea de mijloc între cele două. Să fii lent înseamnă să nu te grăbești, să rămâi calm și netulburat chiar atunci când situația te forțează să accelerezi. Una dintre modalitățile de a activa lentoarea interioară este să-ți faci timp pentru activități ce sfidează accelerația : meditația, tricotatul, grădinăritul, yoga, pictura, lectura, mersul pe jos, Chi Kung”.
În concluzie: „Traiul Lent nu înseamnă să trăiești ca un melc. Înseamnă să faci totul cu viteza potrivită – repede, încet sau în oricare alt ritm care duce la cele mai bune rezultate. Numeroase micromișcări prosperă deja sub umbrela Lentorii : Mâncare făcută pe Îndelete, Orașe Lente, Muncă Lentă, Sex Lent, Tehnologie Lentă, Educație Lentă, Creșterea Lentă a Copiilor, Design Lent, Călătorie Lentă, Modă lentă, Știință Lentă, Arta Lentă”.
Cu alte cuvinte, Slow, această relativ nouă, mică dar puternică zeitate, se învecinează cu voga tot mai accentuată a materialelor tradiționale de construcție (în special Nordul european redescoperă cu frenezie virtuțile lemnului, alături de piatra de râu, trestia, varul, chirpiciul, bălegarul, pe scurt : casa-cuib de rândunică, în defavoarea huidumelor de ciment, aluminiu, sticlă, gazon de plastic), vestimentație (inul, cânepa, bumbacul, lâna ș.a., toate în disprețul materialelor sintetice), alimentație (pâinea, pastele, vinul și rachiul de casă, cu tot alaiul de tradiții locale, obiceiuri familiale, ingrediente, tehnici, aptitudini ce decurg de aici).
Cam asta e.
Ba nu, ar mai trebui făcut loc unei nuanțe. Una utilă în egală măsură împotriva atacurilor venite dinspre dreapta și dinspre stânga.
„În mod cert, scrie Carl Honoré, mișcarea Slow pune sub semnul întrebării materialismul fără margini ce guvernează economia globală. De aceea criticii săi consideră că nu ne putem permite să domolim ritmul, sau că ritmul acesta nu este posibil decât pentru cei bogați. Este adevărat că filosofia Slow, aplicată în unele domenii cum ar fi medicina alternativă, cartierele cu zone exclusiv pietonale, carnea de vită crescută în condiții naturale, nu se potrivește cu bugetul oricărei familii. Dar o seamă dintre cerințele sale da. Să petreci mai mult timp cu prietenii și familia nu costă. Nici plimbările pe jos, gătitul și meditația, lectura sau mâncarea consumată la masă și nu în fața televizorului. De asemenea, să faci dragoste nu costă bani. Să reziști îndemnului de a te grăbi este absolut gratis”.
Pe de altă parte, „mișcarea Slow nu este dușmanul capitalismului. Dimpotrivă, îi oferă acestuia un colac de salvare. În forma sa actuală, capitalismul global ne silește să producem mai repede, să muncim mai repede, să consumăm și să trăim mai repede, indiferent de preț. Tratând oamenii și mediul înconjurător ca pe niște bunuri de valoare, o alternativă lentă poate pune economia la muncă pentru noi, și nu invers”.
Cât despre ce generații îi pregătim viitorului, e de ajuns să notăm că au dispărut demult cei „șapte ani de acasă”, că tot tragem în jos de „clasele pregătitoare” și că, dacă s-ar putea, am pune bebelușii de la un an în bănci, înțărcându-i prematur cu tablete (pentru care, totuși, nu toată lumea are bani) în loc de abecedar, cu smartphone ca să-și comande alăptatul ș.a.m.d.
Citiți-ne încet și să vă fie cu folos… dragii moșului.
Fragment din prefața vol. Despre nerăbdarea de-a fi răbdător. Dan C. Mihăilescu în dialog epistolar cu Ciprian Măceșaru, în curs de apariție la editura Humanitas
Fotografie de Radu Sandovici