Despre nerăbdarea de-a fi răbdător
Dan C. Mihăilescu: (…) ascultarea și tăcerea – nu pot să nu mă refer din nou la Pateric și Filocalia. Am mai citat cu alte ocazii (între altele, chiar în deschiderea cărții despre călătoria la Athos) acea vorbă arhi-usturătoare pentru ne-ascultătorul care sunt : „Cine știe – tace. Cine nu știe – vorbește”. De bună seamă că diletantismul meu logoreic se înscrie în chip flagrant în cea de-a doua categorie. Îmi permit să evoc, anecdotic, aici două ipostaze.
Cea dintâi îl are în primplan pe prietenul Horia-Roman Patapievici. La finalul unei emisiuni „Înapoi, la argument”, unde a avut generozitatea să mă invite, dar în cadrul căreia eu am vorbit vreo 40 din cele 50 de minute(!), Horia avea să-mi șoptească în mașină – extenuat, anesteziat : „Dan C-ule, măi, știi ceva ? Tu nu știi să asculți !”
Abia atunci mi s-a dezlipit de pe chip fardul fericirii de-a fi mitraliat verbal nonstop trei sferturi de oră. Abia atunci am realizat că bietul Horia n-a apucat să-mi pună decât două, trei întrebări într-o oră. Și mi-a revenit umilitor, vinovat, în memorie fața bulversată a lui Livius Ciocârlie din vara lui 1997, omul alături de care am debutat la tv., grație năucitoarei invitații a lui Nicolae Manolescu („Tania, ai o lună să-l convingi pe căposul ăsta să apară la televizor”) de a comenta primul volum din Orbitor-ul lui Cărtărescu la „Profesiunea mea, cultura”. Atât de răvășit de emoție eram la ideea apariției în direct, încât, roșu la față, isteroid și patetic, mi-am pus amarnic bâlbâiala la perorat, la fel, de unul singur, mai bine de-o jumătate de ceas. Estimp, domnul Manolescu mă privea deopotrivă intrigat, înduioșat și amuzat, pe când domnul Ciocârlie, în cunoscuta-i reticență catifelată, a tăcut patern, cu acea atentă încruntare a meșterului la primul elan curajos al ucenicului.
A doua harponare a incapacității mele de-a asculta în sensul concret, strict auditiv, al verbului, dar și la figurat (ca obediență, adică) s-a petrecut în Vatopedii Athos-ului, sub ochii părintelui Daniel și mustrarea părintească a starețului Efrem, în primăvara lui 2012. Eram la finalul unei săptămâni de încercări (mă feresc să spun cât de inițiatice), în egală măsură împlinit și sleit de experiențele îndurate, dar și ahotnic de plăcerile gastronomice care mi se îmbiau și buluceau drăcește în minte. „Uite-l pe domnul Dan cum nu e-n stare să asculte și-n momentul ăsta precis că se gândește la o friptură” a exclamat starețul Efrem. Exact așa era. Aproape-n fiecare minut am fost belicos la Athos, gata mereu de evadare, hărțuit de nedumeriri, neputând să mă supun nici unui fel de ascultare și trecând nărăvaș prin filtre și încercări, dar – culmea – cu trăirile intacte, nicidecum cu egolatră semeție și obrăznicii drăcești.
Cred că depistez un paradox aici. Imboldul meu funciar încă din copilărie a fost dăruirea. Către asta m-au îndemnat permanent sfaturile maică-mii. Să fac în jurul meu cât mai mult bine, să mă trag în plan secund, să arăt mereu lumii o față de sărbătoare, deosebit de pasiunea românului de a-și etala încruntările, chipul disforic, inclusiv atunci când o duce de minune. De aici mania de a veni mereu în întâmpinarea celuilalt, de a-i vorbi, a-l încălzi, a-i face pe cei din preajmă să se simtă bine. Și tot de aici incapacitatea tăcerii, socotită invariabil ca mutism dușmănos, ca împosocare și povară. Pe scurt, eu nu vorbesc torențial din trufie, dispreț ori indiferență față de interlocutor, ci din pur elan colocvial, amportat de farmecul comuniunii.
Altminteri, să știi că am tăcut și tac foarte mult. Nu uita că am avut o copilărie
bogată-n singurătate și că de la 27 la 60 de ani, nefiind confiscat de vreo condică de prezență, am stat singur, aproape zilnic, și câte opt sau zece ore pe zi acasă, citind-scriind, câtă vreme Tania a fost mereu la serviciu. Așa că rog să fiu crezut că știu să tac. (Asta ar mai lipsi : să vorbesc și singur). Făcând, acum, abstracție de mine, de noi, e de spus că știința (arta) ascultării (altfel spus : darul tăcerii) este una dintre cele mai subtile, mai odihnitoare și chiar mai eficiente punți de comuniune. Mă gândesc acum că, în episodul trecut, al răbdării maritale, nu ți-am scris nimic despre cele mai profunde, mai inenarabile, de neverbalizat clipe de împărtășire, aproape disperată, a legăturii dintre Tania și mine. Clipele tăcute și grele ca plumbul, de încrâncenată muțenie și durere reținută, dinaintea intrării în sala de operație. Amândoi am trecut nu o dată prin așa ceva și spun cu mâna pe inimă (bine că trebuie doar s-o scriu și nu s-o rostesc) că acea ultimă atingere de mână din fața blocului operator, privirile fulgerate, ochii închiși de spaimă, resemnare și refuz, încercările zadarnice de-a mai șopti o încurajare, un sfat sau ceva, toate compun un preaplin sufletesc de neegalat. Și, repet, de nepovestit. Cel mult de sugerat, cum încerc și eu acum. Oricum, gândul că acea strângere de mână este (adică poate fi) cea din urmă atingere din viață, ca și năvala nemiloasă a amintirilor care-ți cotropesc mintea cale de câteva zeci de secunde, compun o experiență cu care zău dacă știu ce trebuie făcut : să o surfilezi îndelung, ori să o ascunzi cât mai adânc ?
În astfel de cazuri limită, de pipăire a morții, devine limpede la modul covârșitor că numai tăcerea poate fi grăitoare, după cum, invers, bucuria reclamă năpraznic strigătul ca eliberare și triumf.
Fragment din volumul Despre nerăbdarea de-a fi răbdător. Dan C. Mihăilescu în dialog epistolar cu Ciprian Măceșaru, în curs de apariție la editura Humanitas. Săptămâna viitoare, un fragment semnat de Ciprian Măceșaru
Fotografie de Radu Sandovici