Despre nerăbdarea de-a fi răbdător
Ciprian Măceșaru: Astăzi, românul vrea să prospere peste noapte. Și cu cât e mai arzătoare dorința, cu atât parcă el se scufundă mai tare. România a intrat în UE și românul a crezut că de la Bruxelles îi va fi trimis un camion cu bunăstare, un fel de camion cu ajutoare, precum cele de după 1989, doar că de data asta românul nu a mai așteptat mărunțișuri, ci a dorit totul. Când a văzut că lucrurile stau altfel, a început să dea de pământ cu UE. Nu prea s-a gândit că trebuie să facă și el ceva, că schimbarea trebuie să vină în primul rând din curtea proprie. Se lamentează, vociferează, își strigă neajunsurile, dar cam atât. Începe să se zbată cu adevărat abia când știe sigur sau aproape sigur că o să-i iasă ceva. A fost, de exemplu, nevoie de succesul turistic al Sibiul pentru ca, în sfârșit, și alte orașe din România să încerce să facă bani de pe urma frumuseții lor. Bucureștiul s-a străduit să dea repede, repede cu bidineaua peste clădirile din Centrul Vechi, ba nici măcar asta nu a făcut până la capăt. (…) Bucureștiul nu are noroc de primari care să-l iubească, bașca faptul că multora dintre locuitori nu le pasă de ce se întâmplă în jurul lor. De multe ori am senzația că românii sunt propriii lor năvălitori, că își cuceresc și își distrug permanent propria țară. „Nu avem vocația coagulării”, după cum spunea Sorin Lavric într-o emisiune tv. Și totuși existăm, am trecut cum-necum peste veacuri, spre uluirea nu doar a celorlalți, ci și a noastră. S-a vorbit despre miracol, despre noroc, dar și, când se dorea înălțarea noastră pe culmi, despre genialitate. Desigur, nu suntem singurii ”ciudați” ai Europei. Și albanezii, de exemplu, au supraviețuit Dumnezeu știe cum. Dar ce a fost a fost, acum România este o țară mare (chiar dacă…) și ar trebui să se închege serios, să dezvolte o civilizație solidă. Dispune de multe resurse naturale, este în NATO și-n UE. Avem așadar condițiile necesare coacerii. Ce ne împiedică să obținem acest lucru? Lipsa răbdării de a construi temeinic? Răbdarea (sau să-i spunem nepăsare?) cu care înghițim mediocritatea și hoția?
Pe de altă parte, lumea întreagă se găsește astăzi într-o viteză amețitoare și este dificil să ai răbdare când vezi că alții trec pe lângă tine ca glonțul. Intri în panică. Vrei să-i ajungi sau măcar să rămâi pe urmele lor.
Avem acces la foarte multe informații, internetul se revarsă zilnic în mințile noastre, orice lucru poate fi găsit pe Google… Îmi amintesc niște versuri de Andrei Dósa: „google este tatăl meu/ de la el am învățat/ cum se face nodul la cravată”. Cam asta e situația, Google este Tatăl Atotștiutor al lumii actuale, un tată care uneori ne virusează nu doar ordinatorul, ci și mintea. Astăzi putem comunica imediat cu cineva aflat în cealaltă parte a lumii, îi putem da telefon sau îi putem scrie un e-mail, dar și mai simplu îl putem contacta prin messenger sau prin intermediul rețelelor de socializare twitter și facebook. Avantajele sunt evidente. Așa cum autostrăzile ajută la prosperitatea unei țări, tot așa, metodele actuale de comunicare & informare cresc rapid nivelul de cunoștințe al unei populații (dar și metodele de dezinformare sunt astfel mai diverse), duc la un mers mai rapid al lumii, lucrurile se fac (dar se și desfac) astăzi mai ușor ca niciodată. Pe de altă parte, mai mult și mai rapid nu înseamnă neapărat mai bine. Mai ales când e vorba despre calitate. Lumea produce pe bandă rulantă orice, consumăm resurse în neștire, secătuim planeta cu o idioată voioșie. Hic et nunc. Ce-a fost, ce va fi nu mai contează. Un autovehicul nu ne mai ține toată viața. După vreo 4-5 ani trebuie să-l schimbăm. La fel televizoarele, frigiderele etc. Viteza ne face să comunicăm tot mai stângaci, mai superficial. Arta epistolară de altădată a decăzut până în caricatural. Mulți dintre tinerii de azi scriu în… mesagereză, un limbaj codificat. Am găsit (pe internet, firește) un mic dicționar de mesagereză (ține-te bine!):
„Cf = ce faci?
Cff = ce faci, fată?
bn = bine
np = no problem
Cmf = ce mai faci?
Cmz = ce mai zici?
Dnd = do not disturb (n.r. – nu deranja)
afk = away from keyboard (n.r. – plecat de la computer)
x = thanks (n.r. – mulțumesc)
ms, msi = mersi
Bbl = Be Back Later (n.r. – revin mai târziu)
brb = be right back (n.r. – revin imediat)
poop = pup
Omg = Oh, my God (n.r. – Dumnezeule!)
lma = la mulți ani
LOL = laughing out loud (n.r. – râd cu gura până la urechi)
xoxo = pupici”
Recent, Gabriel H. Decuble a publicat un roman (Tu n-ai trăit nimic) despre generația care folosește mesagereza. Bravo lui! Iată că fenomenul poate fi exploatat artistic. Să vedem, așadar, și partea plină a paharului. Dar ce distanță mare e între rânduiala scrisorii de altădată și păsăreasca mesajelor pe care și le trimit tinerii de azi!… Cum ar spune ei, a fst odt k ncdt. Ștefan Bănulescu scria în Scrisori provinciale: „Știm cât ne tulbură și câtă plăcere ne face primirea unei scrisori și totuși epistolele ne-au ieșit și ies tot mai mult din obișnuința condeiului”. Scrisoarea înseamnă un ritual, o ceremonie a scrisului, o conduită, ea trebuie să respecte anumite trăsături. Nu mai are nimeni chef de așa ceva azi, scrisoarea e desuetă, conceperea ei necesită răbdare și pare lipsită de eficiență. Astăzi contează numai viteza, nu mai avem vreme să medităm, să înțelegem, să privim, să interiorizăm, totul rămâne la suprafață.
Fragment din volumul Despre nerăbdarea de-a fi răbdător. Dan C. Mihăilescu în dialog epistolar cu Ciprian Măceșaru, în curs de apariție la editura Humanitas