I-am cerut un interviu scriitorului Dumitru Radu Popescu. Știam că fostul președinte al Uniunii Scriitorilor n-a mai dat nici un interviu de peste treizeci de ani. Mă așteptam să mă refuze. Nu m-a refuzat, atât doar că, în loc să răspundă întrebărilor mele, una câte una, mi-a oferit un text de autor, o meditație marca D.R.P. despre scriitorul român și literatura în care se scaldă. Academicianul Dumitru Radu Popescu a rămas același om care își pune întrebări și mai ales scriitorul care și-a apărat confrații pe vremea cînd era președintele Uniunii Scriitorilor, chiar dacă el era și membru în Comitetul Central al PCR iar unii dintre ei erau disidenți vînați de Securitate și puși la index de reprezentanții Consiliului Culturii. Cei care îl citesc pe DRP îl vor regăsi în acest text pe autorul Leului albastru, dar și pe omul care a făcut politica literaturii nu pe cea a partidului cînd a fost președintele Uniunii și redactor-șef la revista Contemporanul, iar cei care nu-l știu decât din auzite, unii confundându-l cu Dumitru Popescu-Dumnezeu, ideologul ceaușist, sunt convins că îl vor citi pe scriitorul D.R. Popescu, după acest text care apare în serial în Ziarul de duminică – Cristian Teodorescu

Am folosit, cândva, o sintagmă, care suna așa: „Este România o biserică a țiganilor?”

Istoria, fie ea de hăis, fie de cea, cum este văzută azi de către diverși hermeneuți ai adevărului, cuminte sau revoluționară, fie că se află în – cum ar putea spune Eminescu! – în „apus de zeitate”, sau în „asfințire de idei”, caută să se-nlumineze în noi, fiind sigură că nimeni în ziua de azi și în ziua de mâine nu va putea trăi consumând-halind doar adevăruri cu papion!

Războiul, devenit o oază de spiritualitate, îi oferă fiecărui cetățean puterea de a fi, în același timp, individ și colectivitate, o făptură distinctă și un stat!…

Moartea e rațională, concretă, eficientă, și chiar după unele perioade neproductive, e mulțumită de munca sa! Deși, moarte fiind, niciodată nu visează nimic! Nici nu-i trece, nici în glumă, prin tet, să ajungă în țara tinereții fără de bătrânețe și-a vieții fără de moarte! Ce să facă ea acolo, în acel spațiu absurd, al eternității goale?! Acolo, te pomenești că după eșecul trăit de Adam și Eva, nimeni, niciodată, n-a mai mâncat mere! Să vezi aceste fructe magnifice și să închizi ochii, să înghiți în sec?!… Să nu te bucuri de libertatea de-a înfăptui ce stă în puterea ta de a înfăptui? Așa că moartea este satisfăcută, fiindcă, nici măcar, în prostie, nu visează să ajungă în acest paradis etern fericit!

Iar visul?!…

Visul, uneori, poate fi cel mai periculos eveniment ce te poate marca! Visul, o întâmplare venită din afara ta, care te poate împlini, sau te poate rata! Ori te poate reîntrupa într-un fel de om din vis, de vis! Oricum i-am putea zice stării prin care trece Manole trezindu-se din vis, într-o dimineață ce ar fi putut să fie egală cu alte dimineți, el nu mai este cel care fusese cu o zi înainte!…. Găsise, în vis, cheia miraculoasă a încetării zidurilor bisericii de a se ruina!…. Era o bucurie, desigur, o eliberare, dar, în același timp, și un semn de întrebare, tragic, parcă venit dintr-un fel de narcisiacă psihopatie!… Orgoliul de a încheia fericit construcția bisericii fără de asemuire de pe Argeș la vale putea să răstoarne acest succes într-o tragedie personală… Bucuria putea fi adusă de o pulsație criminală, învăluită într-o credință divină, ascunsă într-o conștiință de plastilină, vicioasă?…. Dar dacă visul venea dintr-o șoaptă șerpească, dacă șerpele de dudău, desigur, promitea o putere divină, de a construi pe malul unui râu capricios, pe un pământ tulburat de cutremure ascunse, o biserică imposibilă?… Dacă visul era un pariu al diavolului?…. Dacă tot ce visul promitea era o farsă, care să demonstreze orgoliul nemăsurat al lui Manole de a construi cu orice sacrificiu o clădire sfântă?… Dar… Dacă această cale promisă de vis – de a dobândi, Manole, o cale a sufletului – era, totuși – de sorginte lor divină!?

O, ce tragedie caraghioasă ar fi fost dacă Manole, după terminarea înălțării sfântului lăcaș de închinăciune, de pe Argeș, și-ar fi uitat cu desăvârșire soția și pruncul nenăscut și, luat de miresmele vieții, s-ar fi îndrăgostit de cine știe ce făptură belă – și de joasă speță – spiță?!…. Sau dacă, din contră, cu inima însângerată, și-ar fi pierdut mințile?!…. Să vezi un om care a construit o biserică – înnebunind?!

Ar fi fost un fel de tragedie a la Shakespeare – deși suntem cam siguri că pe vremea lui Negru Vodă Englezul dârlogar încă nu se născuse! O, rătăcind prin păduri, pe malurile Argeșului, în sus și în jos, prin biserică, Manole, încercând să uite ce nu putea să uite – pruncul nenăscut, mort înainte de a veni pe lume, soția ce cu bucurie a vrut să-i împlinească visul de a înălța o monastire fără de asemuire – încercând, da, să desprindă visul de realitate, trecutul de prezent, bolunzind cu fiecare pas, ar fi fost un exemplu cumplit?!…

Ei, dar!…. Care este visul zilei de azi?

Pe Argeș în jos, parcă departe de echilibrul pământului, tot ce peste zi se înălța, peste noapte se ruina – clădiri, gândiri, credințe!…. Astfel încât orice început de lume se autosfărâma, sub presiunea ocultă a unor legi indefinite, sub aceeași lumină parcă indiferentă, incoruptibilă, a stelelor. Cum puteai să crezi în Tătânele Ceresc, în acest spațiu al devalorizării pământului, altfel decât prin încercarea de a pune capăt zgâlțâirilor infernului ascuns în adâncurile terei – prin înălțarea unei biserici?!…. O geografie fericită, identică, soră cu liniștita ei oglindă cerească, nu putea fi dobândită decât prin forța divină ce se putea adeveri în spațiul unei monastiri.

Negru-Vodă are această idee sublimă, a mântuirii sufletești, prin puterea frumuseții unei biserici de a opri clătinările pământului de pe Argeș în jos! Acesta e visul său, visat în plină zi, zile la rând, ca mântuirea să înceapă în această biserică – în acest vis! Pe care-l și visează, într-o noapte!

Așa că Negru-Vodă tocmește nouă meșteri mari – și cu Manole zice! – ca să-i clădească, din cărămidă, acest vis! Sigur, Manole nu știa ce știa Negru-Vodă, că pământul însorit, de pe Argeș la vale, era primitor doar pentru cimitire și moarte!… Pentru o ruinare-ntruna, pentru o moarte-ntruna, fără de sfârșit, în nopțile fără de sfârșit!….

Manole înțelege, până la urmă, și această tragedie a pământului, de a ruina tot ce se poate înălța pe el fără nicio credință – în nimic! – sau se poate înălța doar dintr-un orgoliu boieresc!…. Prezentul nesfârșitei ruinări nocturne se-nchină parcă propriului său întuneric mortuar… Ei, din această ecuație imposibilă, Manole e salvat, într-o noapte – culmea! – printr-un vis!… Dar acest vis izbăvitor avea în miezul său eflorescența unei crime – suprimarea celei mai frumoase și iubitoare soții!… Zidirea ei la temelia mănăstirii! Culmea tragediei: sacrificarea iubirii ei, a vieții ei, cu știința ei, cu acceptarea ei!… Manole, printr-un sacrificiu, ce parcă nu putea neapărat veni din toată inima sa – trebuia să răspundă acestui vis!… Vis ce parcă semăna, cumva, cu încredințarea rostită de șarpele din rai, în fața protopărinților Adam și Eva?… Că, adică, mâncând mere din mărul interzis, vor căpăta puteri egale cu ale Tatălui Ceresc?… Dar… Dacă visul, insistăm, venea din partea Satanei, dacă el promitea magia unui măr divin, care, până la urmă se va dovedi fără miez?!…

Sau visul său – al lui Manole, desigur! – să fie, totuși, un prilej ce i s-a acordat pentru a se apropia de Dumnezeu?!…

Dar iată că, pe acoperișul bisericii, după ce visul său s-a împlinit, Manole se trezește alături de prietenii săi, cei nouă meșteri zidari, condamnat, împreună cu ei, la un fel de moarte venită din apropierea cerurilor, singură, sigură, însă, ireconciliabilă!… De parcă, din acele clipe, când biserica închinată lui Dumnezeu ar fi fost desăvârșită, Dumnezeu s-ar fi retras de pe malurile Argeșului, s-ar fi îndepărtat de oameni, predându-i morții!… Dar, ca și cei nouă meșteri zidari, Manole încearcă, făcându-și aripi din lemn, să înfrunte moartea ce-i pândea ca o jivină invizibilă – și să-și recâștige viața pierdută pentru că înălțaseră un lăcaș de închinăciune!… Cui  nu-i convenise să vadă această biserică, vreunui șarpe, lui Dumnezeu însuși?!… Vai, nu! Totul venise din orgoliul patologic al lui Negru-Vodă! Dar dacă Manole și meșterii cei nouă, zburând cu aripi de lemn, și-ar fi dobândit, coborând pe pământ, ca din ceriuri, o nouă viață, născându-se, cumva, a doua oară, nu s-ar fi dovedit că Dumnezeu nu s-a retras din lume?… Ba da!… Așa că gestul lui Manole, de a încerca, având aripi de lemn, să scape din ghearele morții, nu vine dintr-o gândire sinucigașă… Visul nu-i prevestise că va muri după ce va înălța biserica de pe Argeș!… Nu era, zborul, o încununare a disperării sinucigașe, ci o dovadă… că el voia să moară, ca să se vadă până în străfundurile ceriului, și până în miezul tuturor viselor, că el, Manole, omul, poate să împlinească și ce gândește cu propriul său cap, nu doar ce visează!?… Da, dar dacă dictatura visului se dovedise exactă – doar zidirea bisericii se terminase, doar biserica exista, se afla chiar sub tălpile meșterilor! – dacă visul, credința, imaginarul, își împliniseră rostul, puterea lucidității minți nu era în stare să croiască o nouă realitate, a zborului cu aripi de lemn, izbăvitor?!… Dacă pământul putuse să fie îmblânzit, ca să nu se mai cutremure sub zidurile bisericii, dacă zidurile putuseră să devină de neclintit, datorită împlinirii unui vis, aripile de lemn nu puteau salva viața cutremurată de moarte a celor zece meșteri mari, calfe și zidari?… Dacă visul era divin, puterea minții putea fi mai prejos?…

Era un orgoliu ce putea să semene cu promisiunea șarpelui – că omul va putea cunoaște și stăpâni aceleași valori ca și Tătânele Ceresc?… Moartea trebuia să-l convingă pe marele meșter zidar că totul fusese o iluzie copilărească?… Da?! Bine, atunci măcar putea să trăiască bucuria frustă a morții… ce nu venise din vis, ci pe care singur și-o hotărâse?!… Visul rămânea vis, iar revelația… puterii aripilor de lemn!… Dacă visul putea decide apropierea, prin puterile creștine, ale bisericii, de Cel de Sus, judecata minții putea să înfrângă, cu orice risc, o condamnare la o moarte venită pe acoperișul unei biserici – venită din partea unei minți domnești!…

Și astfel, prin vis și prin propria sa luciditate, Manole receptează – și chiar pipăie! – tainele și limitele lumii…

Dacă ne apropiem de ecriveni, nu putem spune că scrisul lor – și scrierile lor! – acoperă energia unor vise? Pe unii condeieri visele îi despovărează, precum visul l-a despovărat pe Manole de zădărnicia unei construcții… Visul lui Manole vine din afara sa, despovărându-l de golul din sine, ce nu găsea nicio soluție între înălțarea bisericii de pe Argeș, la vale… Visul lui Făt Frumos, de a ajunge în țara fără de bătrânețe și fără de moarte, vine, cu siguranță, nu doar din afara sa – căci el visa când încă nici nu se născuse! – ci vine și din afara mamei sale, care nu-și dorea, cu siguranță, ca pruncul, pe care-l purta în lichidul ei amniotic, să plece în afara împărăției în care își ducea zilele!… Toată viața împărăteasa își dorise o odraslă, și împreună cu împăratul le ceruse chiar sfatul – și ajutorul! – unor bătrâni, și unor pricepuți vrăjitori, în această cestiune!… Știindu-se împlinită, purtând în pântecele ei odrasla visată, împărăteasa era aproape imposibil să se gândească o clipă măcar la posibilitatea de a rămâne fără urmași!… Așa că ea, nevisând acest vis visat de Făt Frumos, ne putem întreba de unde venea acest vis care-l bucura pe Făt Frumos, dar îi întrista pe împărăteasă și împărat?!… Din inima și mintea împărătesei nu venea… Ori, da, se mai poate întâmpla ca întâi să fi apărut visul, în lichidul cel amniotic, și apoi să se fi întrupat Făt Frumos, din acest vis!… Visul îi vorbea pruncului de o tinerețe fără de bătrânețe și de o viață fără de moarte – niște noțiuni despre care Făt Frumos absolut nimic nu știa… ce reprezintă!… Era vorba de niște realități – bătrânețe, viață, moarte, țară! – absolut imposibil să și le imagineze fiul de împărat, aflat în scalda amniotică… El trebuia – conform visului! – să pornească într-o călătorie inițiatică… spre centrul fericirii eterne! El trebuia să ajungă, cu ajutorul acestui vis, într-un spațiu concret, al fericirii! Era o iluzie intrauterină, o fantezie?… Părinții se îndoiesc de întruparea acestui vis, dar până la urmă îl consideră un fel de joc puștesc, un moft chiar, și se lasă înduplecați să-l lase pe Făt Frumos să plece la drum… Bănuind că drumul va fi foarte scurt, iar calul încălecat de Făt Frumos îl va readuce cu grăbire acasă pe necoptul și râzgâiatul fecior!… Și astfel se va încheia visul din somnul intrauterin al lui Făt Frumos! Și astfel visul, care-i împovărase pe genitorii lui Făt Frumos, stingându-se, îi dezpovăra!…

Pe ecriveni visele îi împovărează, îi dezpovărează? Visează ei că… o să înalțe, prin cărțile lor, o biserică? A culturii, a nației, a lui Dumnezeu? Și se gândesc ei, până la capăt, la propriul lor destin? De ce să nu ne punem și asemenea întrebări gonflate?… Apostolii, prin cuvintele lor, nu voiau să așeze religia lui Cristos pe pământ, în inimile oamenilor?… Era vorba de o religie a binelui oamenilor!… A, desigur, această religie a binelui oamenilor putea veni – cum a și venit, cum a venit, de fapt! – și din partea unui spaniol care nu era Apostol al lui Iisus!… Don Quijote, despre care a depus mărturie un fost oștean, revenit din război fără o mână, Cervantes, nu fusese ucenic al lui Cristos, și nici Cervantes n-avusese cum să fie!… Religia lui Don Quijote venea din cărți, nu din experiența vieții cavalerului de la Mancha!… Era o religie – ca o concluzie a lecturilor!… Mai șonticăită, uneori, și chiar mai absurdă – ca în ziua acelei bătălii absurde, cu morile de vânt, luate drept balauri, bătălie în care calul lui Don Quijote nu-și spusese cuvântul – el, de altfel, neavând divina capacitate de a vorbi, precum calul lui Făt Frumos! – bătălie pe care doar scutierul Cavalerului, cu mințile sale întregi, o putea evalua!… Hm!

Ei, dar visele ecrivenilor s-au împlinit toate – deplin?! Proust, după ce a căutat timpul pierdut, în șapte volume, a dat ortul popii la 51 de ani, se pare că dintr-un ghinion care astăzi ar fi putut fi lichidat prin niscaiva doze de penicilină… Eminescu și-a încheiat zilele și mai repede… Bașca faptul că o parte dintre ele au fost puse sub semnele mai multor întrebări!… Blaga a murit la 66 de ani, de o boală care a reușit să-l umilească definitiv, după ultimii săi ani petrecuți într-o umilință colegială și politică… Dar au existat și cazuri în care visele unor scriitori au avut aspecte finale mai absurde!… Dante a trăit o comedie divină tragică – a despărțirii de Florența!… Iar Rebreanu, după ce a murit, a mai fost omorât din nou – linșat de colegii săi dragi, ecrivenii cu care a fost contemporan!… Oh, domnilor Ion Călugăru, Ion Caraion, Oscar Lemnaru… și… și!… Ce cuvinte fără de bătrânețe și fără de moarte ne-ați lăsat! Vă mulțumim pentru sinceritate!…

Iar Tudor Arghezi, deși insul cu care se cunoscuse, până la prietenie, în închisoarea de la Târgu-Jiu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, era șeful României, a fost înjurat și umilit ca la ușa cortului – la ușa cortului „Scânteii”! – de strălucitul putregai Toma Sorin, fratele lui Toma A. – și sofisticatul pseudonim al lui… Hm!…

(va urma)