Mulți dintre managerii care participă pentru prima dată la ședințele corporatiste se întreabă cum, cât, dacă și care ar trebui să fie intervenția lor vizavi de subiectele abordate în discuțiile cu șefii. Dacă sunt prea vorbăreți, s-ar putea să li se ia în nume de rău, pentru că e posibil să bată câmpii, iar dacă tac, înseamnă că nu vor să se facă remarcați și că nu ar trebui să se aștepte prea curând la o promovare.
Un consilier de credite dintr-o bancă locală povestea despre faptul că o colegă de-a sa, cea mai “vocală” din timpul ședințelor și care dădea cele mai multe sfaturi de îmbunătățire a proceselor din bancă, era de pe ultimele locuri în topul angajaților cu cele mai multe vânzări de credite, iar cei mai buni aveau o atitudine mai “temperată” în discuții. Și cazul nu e singular.
“Am lucrat direct cu mai mulți CEO în viața mea, am fost întrebat și obișnuit să îmi spun părerea, nu prea tac dacă am ceva de spus. Însă am oameni cu care mă întâlnesc lunar de trei ani de zile și nu scot o vorbă în ședință. Probabil intimidați de șefii mai mari, preferă să tacă decât să facă vreo greșeală. Sau sunt introvertiți. Am cunoscut alții care vorbeau tot timpul neîntrebați și pe lângă subiect, ca să pară interesanți și care ar fi rămas mult mai interesanți dacă tăceau”, spune un director dintr-o bancă locală.
Angajații spun că în majoritatea cazurilor este bine să fie undeva la mijloc, nu să tacă tot timpul, ca să nu creadă restul că nu au niciun interes, dar nici să pună întrebări la fiecare problemă care se ridică. Majoritatea însă eșuează în tonalitatea pe care o folosesc atunci când spun ceva cu care nu sunt de acord.
“Rar am văzut performeri care să fie vorbăreți în ședințe. De obicei, cei care au rezultate bune tac, pentru că oricum știu destul de bine ce o să se întâmple – adică nimic – chiar dacă își expun punctul de vedere, pentru că decizia este deja luată”, spune Răzvan, analist servicii clienți în cadrul unei companii de cercetare de piață.
În lumea corporatistă, mai ales în companiile care activează în domeniul comunicării, s-a implementat ideea că ședințele și discuțiile trebuie să fie la ordinea zilei, așa că angajații s-au adaptat.
“Problema este că se vorbește orice în ședință, mai puțin ce trebuie. Dăm fiecare câte un raport succint și pe urmă discutăm despre ce s-a mai întâmplat în lume. Ședințele sunt un fel de pretext de a trage chiulul de la muncă, ne simțim ca în liceu”, spune Carmen, 24 de ani, care lucrează într-o grup de companii cu activități în domeniul media. Indiferent dacă joacă sau nu un rol cheie în cadrul discuțiilor din ședințele la care participă, specialiștii îi sfătuiesc pe manageri să încerce să se implice în conversație, pentru că au fost convocați pentru un motiv și să se gândească că modul în care reacționează poate fi o etapă a evaluării pe care angajatorul o face celor care urmează să fie promovați. Însă practicile corporatiste au fost prost înțelese sau preluate în rândul multor multinaționale cu prezență locală.
“Puțini oameni știu ce și cât să vorbească într-o ședință. Oricum, românii adoră ședințele. Când nu au treabă, fac o ședință. Asta justifică venitul lor la serviciu, nimeni nu le poate reproșa nimic. «Am avut o ședință de trei ore, dom’le»…«Și care a fost rezultatul?». «Trebuie să ne mai întâlnim o dată!»”, mai spune directorul din bancă.
Ce credeți: este mai bine să te faci remarcat fiind “vocal” în ședințe sau ar trebui să taci dacă nu te întreabă nimeni nimic? Sunt benefice ședințele dese?
Așteptăm opiniile și comentariile dvs. la adelina.mihai@zf.ro,www.zf.ro/profesii/ sau pe pagina de Facebook a ZF.
Ce au răspuns cititorii ZF la subiectul de săptămâna trecută: “Când sunteți invitat la restaurant de un partener de afaceri, îi «rupeți» cardul?”.
Cosmina A.
Pe mine nu m-a învățat nimeni “business etiquet” nici înainte și nici după ce am devenit manager, fie că am fost în companii multinaționale, fie că am fost în companii românești.
Cumva, am știut din cei 7 ani de acasă că dacă cineva te invită undeva, este bine să aștepți ca la masă cealaltă persoană să “dea tonul”. Indiferent dacă era o prăjitură când eram copii sau un suc când eram adolescenți sau o pizza în studenție. Este o dovadă de respect și mulțumire față de faptul că acea persoană îți face onoarea să te invite undeva, suportând cheltuiala aferentă ieșirii. Și la fel mă așteptam să considere și alții potrivit.
Personal, am avut o singură dată surpriza de a invita mai mulți parteneri de afaceri undeva și de a constata că unii erau foarte porniți în a-mi “rupe cardul”, așa cum bine spuneați în titlul articolului. M-am învățat minte și prefer să precomand un platou rece la începutul mesei, care prin consistență să dea o idee despre “nivelul financiar” al mesei respective. Cam toate restaurantele au astfel de platouri, gen bufet rece, care te scutesc de multe surprize pregătite de comeseni.
Dacă ești invitat, respectă și mulțumește-i persoanei care plătește. Dacă ești cel care invită, încearcă să “dai tonul distracției”.
Alex
Dacă “a rupe cardul” înseamnă o sumă mare relativ la posibilitățile persoanei/firmei, atunci răspunsul este “nu”. Nimeni nu are interes să facă afaceri cu persoane/firme slabe din punct de vedere financiar.
Dacă “a rupe cardul” înseamnă a cheltui o sumă mare de bani, atunci răspunsul este “depinde”. Depinde de ocazie, de relația cu persoana/firma respectivă. 1.100 de lei pentru o masă în două persoane nu mi se pare mult.
Robert
Pentru Alex: 1.100 de lei â 250 de euro. La un restaurant de fițe (nu mă refer cu pahare din aur și podele din diamant) poți mânca lejer tot ce poftești în 150 de euro. Și când spun lejer, mă refer la faptul că nu trebuie să tragi cu ochiul spre prețurile din dreapta. 250 de euro nu mi se pare exorbitant pentru o masă în doi, dar totuși e multișor.