“Un copil ganditor, cu tampla prea de timpuriu sprijinita de mana mica; un militar cam teapan, cu umerii dreptunghiulari, cu fata impartita in doua de niste enorme mustati incovoiate comic la varf…”. Aceasta este imaginea lui Emil Garleanu din fotografiile care au ajuns pana la noi o data cu fragmentele literare studiate in scoala primara. Pe vremea lui nu se “purtau” biografiile, nu conta viata celui care scria randuri tulburatoare “Din lumea celor cari nu cuvanta”.
Emil Garleanu s-a nascut in noaptea de 4 spre 5 ianuarie 1878. Tatal sau, locotenent-colonel Emanoil Garleanu, si mama sa, Pulheria Antipa, grecoaica, s-au despartit la putina vreme dupa venirea pe lume a copilului, lasandu-l pe acesta in grija unor matusi din Iasi, care aveau sa-i cultive aplecarea spre duiosie si frumos. Exemplul tatalui l-a impins spre acoala de artilerie, geniu si marina, in timp ce sensibilitatea l-a dirijat spre Facultatea de litere, pe care insa n-o va urma, desi la 20 de ani incepuse, sublocotenent fiind, sa se ocupe de literatura.
Isi face debutul ca poet la revista “Arhiva stiintifica si literara” condusa de A.D. Xenopol, si isi continua colaborarea la ziarul “Evenimentul”, cu versuri, schite, recenzii, cronici literare si plastice, publicate sub pseudonimul Emilgar. Pentru aceste preocupari “neserioase”, generalul Leonida Iarca il va muta disciplinar la Barlad, unde tanarul, nesuportand monotonia provinciei si viata cazona, scoate in 1904 revista “Fat-Frumos”, situata ca ideologie pe aceeasi linie cu “Samanatorul”, “Luceafarul” si “Ramuri”. Orientarea lui Garleanu este, asadar, limpede, fapt evident si din scrierile sale.
Ceea ce se stie mai putin este ca Emil Garleanu a vazut in literatura, in scris, o profesie si a initiat Societatea Scriitorilor Romani, al carei secretar, apoi presedinte avea sa fie. Preocupat si de teatru, Garleanu a fost vreme de patru ani director al Teatrului National din Craiova, unde “a stricat, a daramat, a schimbat pana a pus randuiala. A avut curajul sa joace chiar piese romanesti”. In acest sens, organizeaza o “Saptamana Caragiale”, in timpul careia joaca tot repertoriul marelui dramaturg, dupa care face o “Rotatie in teatru” cu Teatrul National din Iasi, dand viata si unei trupe ambulante cu repertoriu din scriitori romani, destinata satelor.
Cineva spunea ca de multe ori snobismul si “minoratul” literar fac in aceeasi masura bine si rau unei culturi. Mai mult bine decat rau, fiindca aceste fenomene, oricat de primejdioase ar fi, tot inseamna mai mult decat dezinteresul fata de cultura. Emil Garleanu, scriitor minor, a facut pentru cultura romana ceva mai mult decat ar fi putut face cateva “genii” irascibile, capricioase si orgolioase la un loc. A existat o vreme cand orfanul sensibil si plin de complexe existentiale si culturale care a fost Garleanu s-a gandit la cea mai nedreptatita dintre varste, aceea a copilariei, despre care somitatile nu se prea inhama sa vorbeasca. Atunci a scris povestirile “Cat un firicel de neghina”, “Gandacelul”, “Saracutul”, “Musculita” etc. “Nu-i asa ca trebuie sa-i fii culturii romane, adica filolog, ca sa le citesti?”, se intreba un critic al zilelor noastre, jenat ca mai gusta si la batranete paginile duioase ale unui scriitor minor.
Respectivul critic a incetat din viata in urma cu cativa ani. A murit de o moarte minora: un accident banal, o zgarietura la mana care i-a provocat tetanos si apoi septicemie. Emil Garleanu, “copilul orfan al literaturii romane”, a trecut in “lumea celor care nu cuvanta” acum trei saptamani si… optzeci si sase de ani, mai exact pe 2 iulie 1914. Avea doar 36 de ani, era sarac, fusese operat inutil la rinichi, iar ultimele zile ale vietii i-au fost, tot inutil, inveninate de calomniile unui ziarist oarecare, Alexandru Olteanu, care ravnea sa-i ia locul ca director de teatru.