Opera lui Max Blecher “este fără corespondență in literatura
română” (Sașa Pană) și a absorbit din intreaga sa “viață
adevărată”, tragedia vieții de infirm. Adolescentul Blecher, după
obținerea bacalaureatului, “pleacă la Paris pentru a urma
facultatea de medicină, dar trebuie să renunțe din primele luni de
a se mai duce la cursuri, având coloana vertebrală atacată de
morbul lui Pott. Incepind cu 1928, de la vârsta de nouăsprezece
ani, Max Blecher iși trăiește restul zilelor, până la sfârșitul
prematur, imobilizat pe spate, mai mult prin sanatorii maritime de
tuberculoză osoasă, de la Berck pe coasta franceză a Canalului
Mânecii la Tekirghiol pe litoralul nostru. Tânărul condamnat de
boală este un intelectual efervescent, cu interesul deschis
deopotrivă literaturii, filozofiei, picturii și muzicii”.
Blecher ca un “mare amator de muzică bună, are la indemână un
patefon, la care ascultă ceasuri intregi discuri cu inregistrări
din concerte. Bach este unul dintre compozitorii preferați de el”.
In clipele de aparentă liniște, prietenii il surprindeau lucrând
“in aceeași poziție in care dormea și in care mânca, cu caietul
sprijinit de o scândură cu picioarele retezate pieziș, pe care o
avea potrivită pe genunchii indoiți prin anchilozare”. (Dinu
Pillat)
Insingurarea bolnavului lipsit de speranță cunoaște trăiri teribile
unde “totul imploră o soluție”. Intins in pat, cu respirările
incorsetate, apar trăiri și sentimente prin care distanțele
sufletești și temporale se estompează. Astfel că “senzația de
depărtare și singurătate in momentele când persoana mea cotidiană
s-a dizolvat in incosistență e diferită de orice alte senzații.
Cind durează mai mult, ea devine o frică, o spaimă de a nu mă putea
regăsi niciodată”.
Neputința de regăsire aduce pe buze “teribila intrebare cine anume
sunt”, iar răspunsul nerostit vreodată “trăiește in mine ca un corp
in intregime nou, crescut in mine cu o piele și niște organe ce-mi
sunt complet necunoscute. Rezolvirea ei este cerută de o luciditate
mai profundă și mai esențială decât a creierului. Tot ce e capabil
să se agite in corpul meu se agită, se zbate și se revoltă și mai
elementar decât in viața cotidiană”. (Călătorie in irealitatea
imediată, pp. 5-6)
“Tot ce scriu a fost cândva viață adevărată”, lipsită insă de
“senzația aceea de confort meschin pe care o avem intotdeauna cind
aflăm de un accident intr-un loc unde ne-am fi putut afla noi
inșine și pe care il subliniem cu un mic râgâit intim “bine că eu
n-am fost acolo”. In cazul bolnavilor, “bine că nu sunt in locul
lui, săracul” (in care “săracul” este adăugat ca un rafinament in
plus al micii perfidii și pentru salvarea persoanei noastre intime
morale)”. (Vizuina luminată, p. 17)
In viața adolescentului Blecher existau indelungate pasaje de
tăcere când obiectele din cameră arătau “ca și cum ar fi fost subit
despachetate din hârtii subțiri și transparente in care ar fi stat
invelite până atunci, aspectul lor devenea inefabil nou. Păreau
menite unei noi utilități superioare și fantastice pe care in zadar
m-aș fi căznit să o găsesc. Dar nu numai atât: obiectele erau
apucate de o adevărată frenezie de libertate. Ele deveneau
independente unele față de altele, dar de o independență ce nu
insemna o simplă izolare a lor ci și o extatică exaltare”.
Iar apoi, sentimentul de final se resoarbe in trup și ființă in
timp ce “ferocitatea obiectelor se epuiza și ea. In felul acesta se
născu in mine ideea imperfecției oricăror manifestări in lumea
asta, fie și supranaturale”. Cât chin și câtă suferință pentru a
afla răspunsul unei idei de departe. Oare “cum s-ar fi putut
vindeca spațiile bolnave, ele, cu chinina pe care o luam eu”?
(pp.13-15)
“Spațiile bolnave” erau o incremenire a prezentului transpus pe
chipul bolnavului in arcuiri dureroase; viața era retrăită lent
intr-o “teribilă senzație de abolire” pe care “n-o mai simțise
decât in vis”. (p.182)
Nu demult, in jurul său “evoluau lucrurile simple și elementare ale
vieții. Un porc se scărpina de gard și mă opream minute intregi
să-l privesc. Nimic nu intrecea in perfecțiune hârșâitul perilor
aspri de lemn; găseam in el ceva imens dar satisfăcător și o
liniștitoare asigurare că lumea continuă să existe…”. (p. 77)
Dar in timp ce boala incurabilă iți macină trupul, iar luciditatea
minții refuză imprevizibilul, trăiești clipe stranii căci “există
momente când ești mai puțin decât tine insuți și mai puțin decât
orice. Mai puțin decât un obiect pe care il privești, mai puțin
decât un scaun, decât o masă și decât o bucată de lemn. Ești
dedesubtul lucrurilor, in subsolul realității, sub viața ta proprie
și sub ceea ce se intimplă in jur… Ești o formă mai efemeră și
mai destrămată decât a elementarei materii imobile. Ti-ar trebui
atunci un efort imens ca să ințelegi inerția simplă a pietrelor și
zaci abolit, redus la mai puțin decât tine insuți in
imposibilitatea de a face acel efort”. (Inimi cicatrizate, p.
301)
Dincolo de nefericitele substituiri, la care l-a obligat boala să
participe, Max Blecher a simțit nevoia să comunice cu oamenii. “In
singurătatea camerei sale, a așteptat cu nerăbdare să fie vizitat
de prieteni, a intreținut o bogată corespondență cu mai toți
cunoscuții din țară și străinătate”. Printre alții, Max Blecher a
corespondat cu André Breton, André Gide și Martin Heideger. Câteva
luni inainte de moarte, M. Blecher “este adus pentru un consult
medical la București. Felix Aderca, mergând să il vadă la
sanatoriul St.Vincent de Paul, găsește forma crispată și
deteriorată a unui zvelt și frânt adolescent” in timp ce un alt
vizitator, Mihail Sebastian, nu are să uite “ochii mari, puțin
sticloși, dilatați de o lungă insomnie” și nici “vocea surdă,
foarte rar aburită de lacrimi neplânse”. Reintors la Roman, intr-o
zi de mai, “când se rupea in carne ultimul spin, mâine diafane au
chemat lângă pat pe mama și, cu emoție sugrumată in glas, Blecher
i-a spus: Am trăit in 29 de ani mai mult decât alții in 100. Am
călătorit, am văzut, am scris. Spune surorilor mele să-și trăiască,
fără excese, dar să-și trăiască viața. Să umble pe propriile lor
picioare (aici, ochii lui de albastrul ochilor de copii, au
lăcrămat pentru intâia oară de când era bolnav). Să se plimbe unde
sunt flori, să culeagă flori. De mine să uitați. Și veți uita. E
mai bine de plâns lângă un mormânt, decât de compătimit un
suferind. Și a intrat in comă, fără nici un cuvânt despre calvarul
lui”. (Sașa Pană)
P.S. “Sunt cazuri când Dumnezeu nu te poate ajuta decât dându-ți mereu suferința. Acel care le cunoaște și știe să mulțumească pentru asta, acela rămâne creditor privilegiat al lui Dumnezeu”. (Urmuz,1914)
ADRIAN MAJURU (n. 1968) este cercetator la Muzeul
Municipiului Bucuresti și coordoneaza Muzeul Dr. Nicolae Minovici.
Este autorul mai mulor carti despre Bucuresti, precum Bucurestiul
mahalalelor sau periferia ca mod de existenta si Bucuresti.
Povestea unei geografii umane. In sfera preocuparilor sale se afla
si zona de underground social urban. In sprijinul celor care
studiaza acest domeniu din perspectiva antropologica, a editat
lucrari cu referire la cersetorie, delincventa, vagabondaj,
sinucidere, nebunie, prostitutie, incepand cu anul 2005. Intre alte
titluri publicate, amintim aici selectiv Copilaria la romani,
Familia Minovici – univers spiritual si Destin valah in ilustratii
si 101 texticulete. In prezent, coordoneaza seriile “Antropologia
urbana” si “Periferii nocturne” la Editura Paralela 45.