Europa

Născut în 1954, Tim Parks este un romancier britanic care trăiește lânga Verona din 1981. A publicat mai multe titluri de ficțiune și nonficțiune. A tradus mult din romanicerii italieni. În romanul de față, “cândva la începutul anilor nouăzeci, nu-mi amintesc cu exactitate când, am călătorit la Parlamentul European de la Strasbourg. Era un grup de afaceri…”

Romanul se află în pregătire la Editura Leda.

Capitolul 1

Stau așezat un pic lateral față de centru pe lunga banchetă din spate a unui autocar modern care străbate Europa. Și chestia asta în sine constituie ceva ieșit din comun. Fiindcă eu urăsc autocarele, am urît dintotdeauna autocarele, și mai ales urăsc autocarele moderne, nu doar din cauza mirosului grețos și înțepător de lucruri din plastic și tapițerie sintetică, ci și din cauza modului în care presupusele dorințe ale majorității le sunt vârâte acum pe gât tuturor – adică mie – sub forma unor ecrane video care ies în afară de sub compartimentul pentru bagaje, cam din șase în șase scaune, și bineînțeles sub forma muzicii ambientale ce se prelinge insidios din difuzoarele ascunse. Astfel încât deși abia ieșim din Piazza dell’Università intrând în traficul matinal de pe Corso Vercelli în acest oraș străin unde trăiesc de atâta timp, cu zidurile lui de piatră, tramvaiele, nobilele fațade și marocanii care vând țigări de contrabandă înșirate pe trotuare sub umbrelele deschise – fiindcă plouă, așa cum se întâmplă la Milano în mai -, chiar și acum, când lunga excursie nici nu a început bine, ne vedem obligați să ascultăm un glas bărbătesc cântând înfumurat cu o falsă și complezentă răgușeală despre un amore passionale, pe care nu poate, susține el, să îl uite, și care i-a distrus viața pentru totdeauna, o temă, bănuiesc eu, care se prea poate să fie exact ultimul lucru la care să-ți dorești să fii supus cînd abia a trecut de ora opt într-o dimineață de luni, și nu după mult timp de când ai împlinit patruzeci și cinci de ani. Deși mulți dintre călătorii mai tineri fredonează și ei melodia (la fel cum proaspeții recruți, îmi imaginez, cântă în cor mergând la război).

Da, că a fost o greșeală, reflectez eu, așezat nu chiar în centru, ci un pic mai la dreapta, pe lunga banchetă din spate a acestui autocar modern pregătit să străbată Europa, că a fost o mare greșeală să plec în această călătorie, nu m-am îndoit nicidecum încă din clipa în care am consimțit să merg, și poate chiar dinainte, dacă e posibil așa ceva. Sau hai să spunem că exact în momentul în care am luat această decizie mi-am și dat seama, și mi-am dat seama că știusem asta dintotdeaua, că a participa la această călătorie era una dintre acele greșeli pe care mi-era scris să le fac. Ți-a fost scris să faci această greșeală, mă gândeam eu. Ceea ce nu înseamnă desigur că aș vrea să pun această greșeală pe picior de egalitate cu alte greșeli mai spectaculoase și mai mărețe care au ajuns să modeleze și să structureze ceea ce nu se poate numi decât o viață de om, ci doar că, acceptând, ca răspuns la rugămintea unui coleg, să iscălesc la capătul unei liste de alte semnături ale altor colegi, am sesizat imediat că numai unul ca mine putea face o greșeală atât de abjectă, absurdă și deliberată. E tipic pentru tine să faci așa ceva, mi-am zis eu. Numai tu puteai fi de acord să călătorești douăsprezece ore cu autocarul într-o direcție și pe urmă, peste două zile, alte douăsprezece ore cu același autocar (care, pe deasupra, mai e și modern, cu muzică ambientală, ecrane video și iz de sintetic) înapoi pe același traseu, pentru a contribui cu numele tău, oricât de puțin ar valora el, la o cauză pe care nu numai că nu o susții, ci pe care dintr-un motiv literalmente intelectual, dacă un asemenea miracol poate exista, o combați, o cauză pe care o respingi, și asta, mai mult chiar, printr-un apel adresat unei instituții pe care, repet, nu numai că nu o susții și la care nici nu subscrii în vreun fel, ci dimpotrivă consideri frecvent că nici măcar nu ar trebui să existe! Poftim, ăsta ești tu. Și încercând să-mi găsesc o poziție confortabilă pentru cap pe o tetieră din nylon scămoșat în partea din spate a acestui autocar mare în prezent blocat în trafic la o intersecție deși culoarea semaforului este verde, reflectez încă o dată că atunci, și asta să tot fi fost pe la începutul lui aprilie, când Vikram Griffiths mi-a spus, dregându-și glasul și scărpinându-se cu degetele pe chelia lui lucioasă de indian, cum are el obiceiul, sau prin perciuni, sau prin perișorul pufos de pe ceafa groasă, și pe urmă aranjându-și ochelarii pe nas, exact cum face chiar acum undeva pe coridorul central al acestui hidos autocar modern, aplecându-se bondoc și trupeș, în timp ce câinele îi morfolește gleznele, peste umerii și neîndoielnic sânii unei tinere, gesturi pe care e de presupus că le face din nervozitate și din dorința de a le da oamenilor impresia că tot ceea ce spune el este important și palpitant – o nervozitate dramatizată este probabil ceea ce vreau eu să spun, o nervozitate devenită conștientă de sine și apoi unealtă în sine într-un narcisism nesfîrșit și auto-mistuitor, dar întotdeauna coercitiv – când Vikram Griffiths mi-a spus, înghițindu-și flegma, deși fără câinele lui în acea zi, Jerry, băiete – Vikram nu este doar indian, ci e indian galez, singurul indian care a vorbit vreodată galeza, susține el – Jerry, băiete, noi vom apela la Europa – dregându-și glasul din nou – și am aprecia enorm sprijinul tău, ceea ce ar fi trebuit eu să fac, bineînțeles, era să-i fi râs în nas, sau să fi făcut vreun gest mai politicos, dar cu o conotație similară, cum ar fi fost bunăoară să întreb: “Europa ?”, sau doar: “Scuze, unde?”, ca și cum sincer nici n-aș fi avut habar de existența unei asemenea entități.

Trebuia să fi refuzat. Cu certitudine nu ar fi fost imposibil chiar și pentru un bărbat despre care se știe că locuiește singur și că se bucură de o viață cu foarte puține angajamente profesionale să fi născocit cumva o scuză referitoare măcar la una dintre cele trei zile stabilite când exact acest autocar modern urma să gonească pe nesfârșiți kilometri de autostrada și autoroute pentru a prezenta cazul nostru la Europa. Nu avea cum să fie ceva imposibil. Cu toate astea nu numai că nu am refuzat, ci practic m-am repezit să profit de ocazie. Am spus da imediat. Nu numai că nu am încercat să găsesc un pretext pentru a mă eschiva de la acest pelerinaj obositor și, suspectez eu, ipocrit, ci practic am scăpat din vedere exact scuza ideală care se prezenta de la sine, și anume aniversarea zilei de naștere a fiicei mele care împlinește optsprezece ani, altfel spus petrecerea festivă ce va avea loc mâine în absența mea precis foarte criticată. Și nu numai, reflectez eu, în timp ce motorul puternic al autocarului vibrează sub bancheta pe care stau – iar ceea ce încerc eu să fac presupun este să despic firul în patru, toate firele, cât mai obiectiv cu putință – nu numai că am acceptat imediat, adică fără să ezit nici o secundă măcar, din reflex cum s-ar spune, ba pe urmă m-am mai și dat peste cap pentru ca acordul meu să pară afabil și chiar cordial. Am zis: “Sigur că da, Vikram, bineînțeles că voi veni”, și am semnat în clar imediat și tot imediat, fără să stau la tocmeală, am băgat mâna în buzunar ca să scot noul meu portofel pe care mi-l cumpărasem de curând, așa cum am cumpărat în ultima vreme atâtea alte lucruri noi din categoria obiectelor mici și vag intime, și am plătit pe loc (ceea ce chiar nu era necesar) cele două sute douăzeci de mii de lire sterline cît costă excursia, o sumă pe care sincer vorbind, avînd în vedere

situația mea financiară actuală, nu prea mi-o pot permite. Nu prea îți poți permite această cheltuială, mi-am spus eu. Deși țin să subliniez că banii pentru mine în ultima vreme au început să semene cu o monedă de care abia aștepți să scapi înainte de a te muta în altă țară, o monedă, vreau să zic, care se va demonetiza irevocabil în scurt timp, și despre care mie nici nu-mi trece prin minte că ar putea avea vreo valoare de schimb.

Banii mei au încăput imediat pe mâinile acestui Vikram negricios, cu voce groasă de indian și cu un accent galez aberant, iar apoi pentru a justifica această promptitudine care mi-era teamă că nu va fi înțeleasă (când ți s-a mai întâmplat ție vreodată să te arăți dispus să lupți pentru o cauză?), am mers chiar până într-acolo încât să spun că din moment ce alții făceau considerabilul efort de a organiza această excursie spre binele tuturor, atunci unul ca mine putea să dea dovadă de solidaritate măcar și să se alăture grupului. Puteam să citesc o carte în timpul lungii călătorii, i-am spus, doar aveam enorm de citit pentru lucrări, pentru lucrări viitoare, sau puteam doar să meditez (doar !). Și stând în picioare acolo în încăperea searbădă, tipică oricărei instituții, unde avea loc întâlnirea noastră, printre mobilele de birou dizgrațioase plasate pe un planșeu acoperit cu un linoleum imitând pardoseala din piatră pe care îl curățaseră cu indiferență niște femei de serviciu nemotivate și răsfățate, așadar stând de vorbă acolo cu acest om care e o nulitate poate chiar mai mare decât mine, singura lui relație stabilă fiind din câte se pare pasiunea pentru corcitura de câine care i-a umplut de păr hainele ponosite, încercam să-l asigur că nu era nimic ciudat în faptul că subscrisesem atât de rapid la curajoasa sa inițiativă, că nu era nimic ciudat în faptul că îmi adăugasem numele cu atâta nerăbdare pe lista lui de semnături mâzgălite. Dumnezeule, aproape că îmi ceream iertare că mă înrolasem în expediția lui. Sau mai degrabă, ascundeam de pe-atunci ceea ce știam deja în sufletul meu că reprezenta, în realitate, unicul și adevăratul motiv pentru care mă comportasem în acest mod neobișnuit și atipic, acceptând adică să particip la această delegație absurdă și ridicolă; același motiv, ar trebui spus, pentru care în momentul de față, chiar acum când stau aici măcinând aceste gânduri pe bancheta din spate a acestui autocar care se târăște ca melcul spre unul dintre punctele nodale unde rețeaua de autostrăzi face joncțiunea cu orașul pentru ca omul să poată fi transplantat cu o viteză amețitoare în alt oraș, similar însă sub toate aspectele – același motiv pentru care mi-am îngropat acum fața brusc într-o carte, deși nu numai că nu sunt în stare să citesc nici un cuvânt de pe paginile ei, dar nici măcar nu mă interesează s-o fac. Fiindcă ea tocmai s-a ridicat în picioare ca să își ia servieta de piele de culoare închisă din compartimentul pentru bagaje de deasupra capului. Locul ei este pe al treilea rând din față, în partea stângă.

Și nici nu vreau să mă gândesc, nu vreau să mă mai gândesc că se fac acum peste șase luni, sau s-a făcut un an deja? de când vorbesc despre mine (și cu mine) ca despre un om vindecat, ca despre un om care a depășit odată pentru totdeauna toate chinurile și suferințele, și presupun că trebuie adăugat și toate extazele, din perioada pe care nu o pot numi altfel decât marea criză, marea aventură, marea coliziune a vieții mele. Da, începusem să cred despre mine că eram un om care, după ce a trecut prin tot ce putea fi mai rău, a ieșit la liman cumva “mai fericit și mai înțelept”, privind acum în urmă cu un fel de ironie suficientă și îngăduitoare spre cei care traversează tumulturile vieții. Și sporovăind în gând cu mine însumi, cum face tot omul, sau achiziționând mobilă pentru micul meu apartament, ori cumpărând toate acele obiecte mărunte – noul meu portofel, bunăoară – pe care am simțit brusc că era rezonabil să le înlocuiesc, pentru ca viața să poată reîncepe ca nouă, eliberată de orice amintire împovărătoare, obișnuiam să-mi spun: Splendid, nici măcar vreo rămășiță de balast, nici cea mai mică urmă din greutatea aceea apăsătoare și duhoarea pe care le-ai purtat cu tine atâta vreme ! Da, drumul excesului, citam eu în sinea mea, și mi-aduc aminte că făceam asta cu o superbie triumfătoare de care mi-e și jenă să-mi amintesc, drumul excesului – poate uneori puneam un CD cu muzică de Händel sau de Mozart (menținusem un control foarte strict asupra discografiei pe care o ascultam) – duce într-adevăr spre Palatul Înțelepciunii. Cu toate că unii ar fi putut cârti la cuvântul “palat”, presupun. Dar deși poate termeni de genul “apartament de serviciu” sau “cocioabă” sau chiar “buncăr” ar fi fost probabil mai adecvați pentru soiul de înțelepciune la care ajunsesem, ceea ce încerc eu să subliniez, de fapt, este că anterior întâlnirii cu Vikram Griffiths, galezul nostru indian, în cancelaria cadrelor didactice de la Institutul Englez, în ziua aceea, simțisem că eram vindecat. Nu, mai exact chiar, simțisem că mă vindecasem. Fiindcă era vorba și de mândrie aici. Mai ales că niciodată în acea perioadă nu cerusem ajutorul nimănui! Nu, dimpotrivă, mă zbătusem de unul singur să ies din noiane, ținut la suprafață de fărâmele de rațiune și respect de sine de care inevitabil te agăți de îndată ce te dumirești că nu ai tăria să optezi pentru ceva mai sumbru.

Și dacă, după ceea ce mi se păruse o foarte lungă perioadă de timp pe o mare zbuciumată, valurile mă scoseseră în cele din urmă la mal într-un loc care era foarte departe de punctul în care mă aruncasem în talazuri și absolut necunoscut mie, dar mai presus de toate mai solitar decât oricare loc în care fusesem vreodată până atunci, oricum odată ce am ajuns acolo, odată ce am închis ușa micului meu apartament am avut impresia clară că pusesem piciorul pe terra ferma că sosisem adică la locul de destinație, un loc căruia i s-ar putea atribui cuvintele de “liman salutar” sau măcar “salutar”.

Da, timp de șase luni, reflectez eu, așezat nu chiar în centru, ci un pic mai la dreapta, pe bancheta mare din spate a acestui autocar modern și puternic pregătit să străbată Europa, timp de șase luni ți-ai tot spus că ai ieșit din hățișuri, teafăr, chiar fericit. Nu într-atât de fericit încât să bați din palme și să țopăi de bucurie, poate, dar destul de fericit, destul de fericit. Până când un ins pentru care nu ai nici un fel de respect se apropie de tine în incinta locului de muncă pe care îl detești, un tovarăș de băutură ocazional, care umblă dinadins veșnic jerpelit, în mod incontestabil indian, deși a primit o educație de galez neaoș, cu un clipboard și un pix în mână și un aer nervos coercitiv și supraexcitat care se manifestă în primul rând prin reflexul constant de a-și drege glasul și de a-și înghiți flegma, de a-și pipăi perciunii și chelia, și tipul acesta se apucă să îți expună o inițiativă ambițioasă pentru salvarea unei slujbe la care tu te căznești de ani de zile să-ți faci curaj să renunți, o slujbă de la care ți se trag probabil toate necazurile, dacă o privești dintr-un anumit unghi, și tu, ce faci tu atunci? Ce faci tu atunci? În nici câteva secunde uiți complet de hotărârea fermă, căci așa ți se păruse, din ultimele șase luni și îți oferi, prompt, imediat, fără să pregeți propria-ți contribuție la efortul grupului – sunt exact cuvintele folosite de tine. Și apoi fiindcă niciodată, dar absolut niciodată în trecut nu ai vădit nici cea mai mică preocupare de a salva slujba asta mizerabilă dar desigur bine plătită, fatalmente bine plătită, care ne-a făcut pe toți să stagnăm pe-aici într-un fel de limb fără viitor sau întoarcere, ne-a ținut captivi în balta asta stătută unde filele anilor caduci se întorc lânced de la sine trecându-se putrede, și fiindcă ești sigur că omul acesta cu perciuni fercheși și nervozitate chelboasă nu și-a imaginat nici o clipă cu tu ai fi dispus să îți oferi sprijinul, și de fapt te-a întrebat dacă vrei să participi doar pentru că s-a întâmplat să fiți amândoi în aceeași încăpere simultan, iar el avea oricum clipboardul în mână, te apuci să rostești tot felul de scuze afabile de genul: “Dacă alții fac atît de mult, măcar atât să fac și eu etc.”, ba chiar îi explici că de fapt nu-ți vei irosi timpul din moment ce poți să-ți iei cărți cu tine și să citești. “Am ce să-mi iau de lucru cu mine”, ai declarat tu pretinzând absurd că ai avea de rezolvat treburi presante în afara serviciului, și Vikram Griffiths a zis: “Oh, nu-ți fă griji în privința distracției, băiete” – fiindcă Vikram, care nu deține oficial nici o funcție în sindicatul profesorilor străini, dar cu toate astea pare să fie singurul om capabil să inițieze o acțiune, are stilul ăsta de a le spune tuturor persoanelor de sex masculin indiferent de vârstă “băiete”, exact cum le spune tuturor persoanelor de sex feminin “fetițo”, ceea ce face parte integrantă din deprinderea de a-și declara etnicitatea galeză, aberanta lui etnicitate galeză, ceea ce desigur atrage atenția asupra etnicității lui indiene, asupra non-etnicității lui galeze, scoțînd în evidență de asemenea nervozitatea lui relațională alimentată de alcool și mai ales alternativitatea lui, apartenența lui la acea révolution permanente, cum le place francezilor să spună, sau cum le plăcea odată, armata aceea de oameni luminați și speciali, care formează atât de flagrant acum o parte neîncurajatoare dar acceptată a părelnicei noastre societăți civile – “Nu-ți fă griji în privința distracției, băiete”, zice Vikram Griffits, dregându-și glasul și frecându-și palmele împreună, fiindcă aproape toți studenții care vin cu noi sunt studente, bineînțeles. La care omul acesta, neîndoielnic încântat că a putut găsi un adept atât de neverosimil pentru inițiativa lui ingenioasă, îți face cu ochiul ceea ce înseamnă și un rânjet alunecos, genul de grimasă, adică, pe care un actor de comedie ar cultiva-o negreșit pentru ca nu cumva vreunul dintre spectatorii din sală să înțeleagă greșit insinuarea lui. Fiindcă stilul lui Vikram Griffiths, reflectez eu, presupune printre altele asumarea în mod ostentativ, provocator, a unei complicități renegate chiar și cu niște oameni pe care el îi bănuiește că ar putea fi de cealaltă parte a baricadei. De fapt, a spus el, cu fața schimonosită încă de același rânjet, “băieții l-au poreclit deja «Omnibuzul Frichi-Frichi»”, și a râs, un râset gutural și răgușit de fum și whisky, și înghițindu-și flegma a repetat “Omnibuzul Frichi-Frichi”, hlizindu-se în continuare, și pe urmă mi-a prezentat un fel de date statistice reflectând după estimările lui raportul dintre studenți, majoritatea fete și numeroase, și profesorii străini, noi adică, majoritatea bărbați și puțini, iar eu, conform comportamentului total deplasat și – se cuvine să recunosc – absolut rușinos pe care îl aveam, pe care îl am, am râs de asemenea. “Omnibuzul Frichi-Frichi !” am strigat eu cu o veselie absolut impardonabilă. “Fir-aș al naibii, auzi, Omnibuzul Frichi-Frichi, cine a avut ideea să-i spună așa? E genial!” Și Vikram a zis: “Georg a avut ideea asta. Doar știi cum e Georg”.

Știam. Și știu.

Pe urmă, și-a luat lista, pe care figurau deja semnătura ei și semnătura lui Georg, și, mirosind a câine, îmbâcsit de păr de câine pe sacoul ăla jerpelit, deși nici n-ar avea voie să vină cu animalul la Universitate, s-a dus în cealaltă parte a încăperii ca să discute cu un alt coleg de-al meu, în timp ce eu deja mă căzneam să-mi amintesc dacă numele lor, al ei și al lui Georg, apăreau unul deasupra celuilalt sau unul sub celălalt pe lista aceea pe care tocmai o semnasem și eu și dacă numele lor erau scrise cu aceeași culoare și prin urmare posibil cu același pix. Dar nu reușeam să-mi amintesc. Cum nici acum chiar, așezat pe bancheta din spate a acestui autocar modern plecat înspre inima prezumtivă a Europei și forțându-mi ochiul minții să se deschidă încă o dată asupra momentului când am văzut lista pe clipboardul lui, momentul când atât de pripit și – trebuie spus – atât de deplorabil mi-am adăugat numele pe acea hârtie, nici acum chiar nu pot să-mi aduc aminte dacă numele lor erau împreună sau la distanță unul de celălalt, și neamintindu-mi, dar străduindu-mă din răsputeri să-mi amintesc, sunt obligat căci cred că e deja a mia oară să recunosc cât de umilitor poate fi să îmi canalizez toată energia minții asupra unei chestiuni fără absolut nici un fel de importanță și care nici măcar agreabilă nu este spre deosebire de atâtea alte chestiuni fără absolut nici un fel de importanță dar asupra cărora omul zăbovește cu mintea în mod regulat, cum ar fi bunăoară biliardul, sau documentarele TV, sau chiar, deși mai rar, munca pe care o faci, care toate pot fi, dacă nu altfel, măcar plăcute oricum. Ce-are omul ăsta de simte nevoia mereu să-și ia câinele cu el peste tot? Mă întreb și eu așa. De ce să țină morțiș să iasă în evidență cu orice preț? Câinele mai e și nasol pe deasupra. Și de ce ar conta, în fond, dacă ea și Georg au semnat pe lista pentru Strasbourg folosind același pix, de unde s-ar putea deduce că probabil fuseseră împreună în momentul în care semnaseră? Cum ar putea o asemenea coincidență banală să aibă vreo semnificație de fapt?

Dar acum o voce de italiancă îmi întrerupe reflexiile întrebându-mă: “Ce citești?”

Fiindcă trebuie spus că nici nu se pune problema să fiu singur pe bancheta din spate a acestui autocar. Într-adevăr, dacă ai putea fi singur sau măcar ai putea spera că vei fi singur, că lumea din jur te va lăsa în pace, într-un autocar modern, atunci nu le-aș mai urî atât de mult, întrucât ceea ce detest eu cel mai mult la autocarele astea este ideea implicită de grup, precum și participarea silită sau oricum prezumtivă la activitatea unui grup pentru o perioadă dată de timp, spre deosebire, bunăoară, de autobuze, trenuri sau chiar avioane care nu presupun astfel de scenarii, având în vedere că în cazul lor fiecare își cumpără separat biletul și separat își vede de treburile lui separate. Da, autocarele, înțeleg eu acum, mă poartă cu gândul la colectivități și la tendința colectivităților de a opera la cel mai mic numitor, și nici măcar comun poate, și mă gândesc presupun la grupuri de oameni care cântă împreună toți într-un cuget și o simțire, sau la o excursie cu enoriașii din aceiași parohie, ori la niște persoane în vârstă care se îmbarcă în circuite turistice organizate ca să-și uite de urât, sau la unii adolescenți plecați să susțină o echipă de fotbal, și, în general, mă gândesc la toate dogmele contemporane care preconizează adunarea oamenilor la un loc și deplasarea lor într-o direcție sau alta pentru a se distra împreună, sau pentru a se îmbogăți spiritual, sau pentru a-și manifesta solidaritatea față de cine-știe-ce minoritate neprivilegiată suficient și, cum spuneam, toți având același țel și ideal, fiecare individ purtând amprenta spiritului de grup, care este însuși spiritul umanității se pare, și într-adevăr al acelei Europe, dacă tot am pomenit numele, la care grupul acesta se năpustește acum să facă apel. Când de fapt dacă îmi amintesc corect, și parcă era dintr-o carte pe care ea m-a pus cândva să o citesc sau mai degrabă să o recitesc, fiindcă așa făcea ea mă punea mereu să citesc cărți în speranța că aș putea să-mi regăsesc vocația, că aș putea deveni cu adevărat omul, adică bărbatul (asta era important), pe care cândva avusesem toate șansele să-l întruchipez – dacă îmi amintesc corect, atunci prima menționare a Europei ca entitate geografică (era la Teocrit?) se referea doar la Peloponez și doar pentru a distinge Peloponezul de Asia, doar pentru a demonstra că mica peninsulă nu fusese înghițită în masa amorfă a veșnic cotropitoarei Asii. Sau așa țin eu minte, corect, sau poate greșit, dintr-o carte pe care ea m-a pus să o citesc, să o recitesc, în tentativa ei insistentă și este de presupus lăudabilă de a mă face să-mi redobândesc vocația, tentativa de a mă face să devin, poate aici era tot schepsisul, o persoană pe care ea să o poată respecta. Era proclamarea unei distincții, Europa, așa țin eu minte.

În pregătire la Editura Leda. Traducere din limba engleză de Irina Negrea