Europa și-a intensificat în mod semni­fi­cativ eforturile de stopare a crizei da­toriilor suverane de la începutul anului tre­cut, însă fără un rezultat vizibil, scrie The Wall Street Journal.

Totuși, guvernele mai au la îndemână une­le mijloace, însă costurile de ordin po­litic implicate de utilizarea acestora ar putea fi ridicate.

Ca monedă comună a 17 state, euro este diferită de monedele naționale. Gu­ver­nele care se finanțează în propriile mo­nede nu au de obicei nevoie de ajutoare financiare externe pentru că, în ultimă instanță, băncile centrale naționale susțin băncile și guvernele locale.

Zona euro este însă diferită. BCE nu poate credita guvernele și a achiziționat un volum restrâns de titluri guvernamentale de pe piața secundară. Willem Buiter, economist-șef al Citigroup, susține că acest lucru creează o “gaură neagră” în centrul zonei euro.

Guvernele din zona euro au încercat să acopere această deficiență creând fon­duri de bailout. Însă astfel de măsuri nu au fost suficiente pentru a preîntâmpina atragerea Spaniei și Italiei în vârtejul crizei. Conform analiștilor, unul dintre motive este că fondurile de bailout nu au fost suficient de mari sau flexibile pentru a face față unor crize ample de lichiditate.

Liderii zonei euro au făcut progrese importante sporind puterile principalului fond anticriză, EFSF, la summitul din 21 iulie. Au convenit aproape dublarea capacității de creditare a fondului, i-au sporit flexibilitatea, au căzut de acord să permită fondului să furnizeze lichiditate guvernelor care au nevoie să-și susțină băncile.

Liderii s-au așteptat ca aceste măsuri să le ofere un răgaz. Investi­torii s-au concentrat însă asupra faptului că modificările nu puteau fi puse în aplicare pentru că aveau nevoie de ratificarea parlamentelor naționale ale membrelor zonei euro.

Buiter argumentează că EFSF ar putea fi extins la aproximativ 1.000 de miliarde de euro păs­trân­du-și în același timp ratingul AAA. Fondul ar trebui să se apropie, spune acesta, de 2.500 de miliarde de euro pentru a constitui un cre­ditor credibil de ultimă instanță pentru țări ca Spania și Italia.

Extinderea fondului la o astfel de capacitate ar avea consecințe im­portante pentru guverne, putând adă­uga 40% la actualele raporturi datorie/PIB. De aceea, obținerea ac­ceptului politic pentru un astfel de pas este improbabilă, potrivit analiștilor.

În această situație, mingea s-ar în­toarce în curtea BCE punându-se întrebarea dacă aceasta va fi dis­pusă să intervină devenind cum­pă­rător de ultimă instanță al obli­ga­țiunilor Italiei și Spaniei. Părerea lui Buiter este că BCE va interveni.


Cele patru arme ale Uniunii Europene


1. Facilitatea Europeană pentru Stabilitate Financiară (EFSF). Liderii zonei au convenit să-i extindă capacitatea de împrumut la 440 de

miliarde de euro și să-i confere o flexibilitate sporită, însă modificările așteaptă să fie ratificate.

2. Mecanismul European de Stabilizare Financiară

este un fond de 60 de miliarde de euro garantat de către Comisia Europeană utilizând contribuțiile tuturor celor 27 de țări membre ale Uniunii Europene drept garanție. Asemeni EFSF, mecanismul atrage lichidități de pe piețele financiare emițând obligațiuni. Nu au existat discuții de extindere a acestuia.

3. Mecanismul European de Stabilitate (ESM)

este un fond de 500 de miliarde de euro văzut drept un vehicul permanent de salvare pentru zona euro, urmând să înlocuiască EFSF la mijlocul anului 2013.

4. Programul de achiziȚii de obligaȚiuni este un instrument prin intermediul căruia BCE achiziționează obligațiuni guvernamentale ale statelor cu probleme din zona euro de pe piața secundară.

Sursa: WSJ