Timothy Snyder este profesor de istorie la Universitatea Yale. Și-a susținut doctoratul la Universitatea din Oxford și a beneficiat de burse de cercetare la Paris, Viena, Varșovia și Harvard. Toate cele patru cărți ale sale apărute înaintea volumului Tărâmul morții au primit premii, printre care Premiul George Louis Beer, pentru volumul The Reconstruction of Nations: Poland, Ukraine, Lithuania, Belarus, 1569-1999, și Premiul Pro Historia Polonorum, pentru volumul Sketches from a Secret War: A Polish Artist’s Mission to Liberate Soviet Ukraine. Cea mai recentă lucrare a sa este volumul The Red Prince: The Secret History of a Habsburg Archduke (2008). Cartea de față a apărut în 2010*).
Americanii consideră că al Doilea Război Mondial a fost „Războiul cel Drept“.
Însă chiar înainte de a fi izbucnit, aliatul lor Stalin a împușcat și a înfometat milioane de cetățeni sovietici și nu s-a oprit din asta nici în timpul războiului. Deși soldații americani au eliberat mai multe lagăre de concentrare, nu au ajuns niciodată să vadă fabricile morții, zonele în care s-au petrecut masacrele și locurile în care au fost înfometați atâția oameni. În aceste locuri, Hitler și Stalin au ucis pe scară largă civili. În doisprezece ani, pe un tărâm al morții întins între Berlin și Moscova, punând în practică politici de exterminare care nu aveau nimic de a face cu operațiunile militare, regimul sovietic și cel nazist au ucis 14 milioane de oameni. La sfârșitul războiului, tărâmurile însângerate au fost izolate de o cortină de fier, iar istoria lor a fost dată uitării.
În Tărâmul morții, Timothy Snyder oferă o inedită investigație asupra locurilor în care europenii au fost omorâți cu milioanele și o temeinică explicație a motivelor și metodelor folosite de Hitler și Stalin. El stabilește locul și cronologia istoriei Holocaustului, de care a fost responsabil Hitler, și a Marii Terori, de care s-a făcut vinovat Stalin, prezintă pentru prima dată episoade uitate ale masacrelor naziste și sovietice și vine cu o nouă viziune asupra relațiilor dintre cele două regimuri. Valorificând istoriografia problemei și sursele primare create în toate limbile importante, Snyder acordă o atenție specială și mărturiilor care provin chiar de la victime: scrisori trimise celor de acasă, petice de hârtie aruncate din tren, însemnări zilnice descoperite asupra celor uciși.
În această întinsă zonă a morții, după cum o numește autorul, situată între Polonia și vestul Rusiei, până unde au ajuns trupele germane, zonă în in care se aflau situate Polonia interbelică (destul de diferită geografic față de Polonia actuală, având în vedere că aproximativ jumătate din Polonia interbelică a fost anexată de URSS atât în 1939, cât și la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, fiindu-i oferite în schimb însemnate teritorii germane din Prusia Orientala și din Germania propriu-zisă) Țările Baltice, R.S.S. Bielorusă și R.S.S. Ucrainiană s-au derulat, în principal, experimentele morții, cele două terori suprapunându-se. „Din cei paisprezece milioane de civili și de prizonieri de război omorâți în zona morții între 1933 și 1945, peste jumătate au murit pentru că au fost privați de hrană. Europenii au înfometat cu bună știință europeni, într-un număr înfiorător de mare, la mijlocul secolului XX.”
În Ucraina circa 3,5 milioane de oameni au fost victimele politicilor de exterminare staliniste între 1933 și 1938, iar apoi aproximativ același număr de oameni a fost asasinat de sistemul totalitar nazist între 1941 și 1944, în special evrei, dar nu numai, căci naziștii au un bilanț sumbru. Ceea ce este paradoxal la acest sistem totalitar este că doar izbucnirea cu complicitatea URSS a celui de-al Doilea Război Mondial a oferit posibilități ample, nelimitate, de exprimare bestiei naziste, până la 1 septembrie 1939 bilanțul criminal al Germanie naziste fiind unul incomparabil mai mic decât cel al partenerului său sovietic. Probabil că fiind circumscris doar la cadrul Germaniei propriu-zise, Hitler nu a dorit să-și îndepărteze radical opinia publică germană care, chiar și în mințile diabolice ale unor oameni precum Hitler și Himmler, conta.
Ambele regimuri au fost indiferente la suferințele celorlalți. O notă comună este dată și de faptul că masacrele îi vizau mai degrabă pe alții decât pe germani sau ruși care și în sistemul stalinist au avut mult mai puțin de suferit decât celelalte popoare sovietice. „A crede că o suferință imensă trebuie să fie asociată cu un progres mai mare înseamnă a accepta un soi de masochism : prezența durerii e semnul unui bine imanent sau emergent. A duce tu însuți mai departe acest tip de raționament înseamnă sadism greu de înțeles: dacă am produs durere a fost pentru că există un scop superior.” Istoricul american face referiri și la competiția cine a avut cel mai mult de suferit în cel de al Doilea Război Mondial, o dezbatere fără sens, menită doar a umfla datele statistice pentru că, știm bine, istoricii naționaliști au darul de a exagera cantitativ statutul de victimă, pentru a folosi formularea inspirată a lui Snyder. În plus, istoricii oficiali din zonă folosesc victimele după cum le convine. De exemplu, un evreu din Polonia Orientală, fusese cetățean al acestui stat până la 17 septembrie 1939 când a devenit cetățean sovietic și, indiferent de sentimentele lui față de evreitatea sa, a fost asasinat în această calitate. Acest om a putut fi (și a fost) contabilizat atât de către autoritățile polone postbelice, de cele sovietice cât și de Israel și poporul evreu. „Numai o istorie a masacrelor poate să unească cifrele cu amintirile. Fără istorie, amintirile devin particulare, ceea ce în zilele noastre înseamnă naționale; iar cifrele devin publice – cu alte cuvinte, un instrument în competiția internațională pentru statutul de martir.”
Temeinic documentată, profund umană și fără să mai lase loc de interpretări, Tărâmul morții este o lectură obligatorie pentru cei care caută să înțeleagă rostul principalei tragedii a epocii moderne.
*) Timothy Snyder – Tărâmul morții. Europa între Hitler și Stalin. Editura Humanitas. Traducere din engleză de Dana-Ligia Ilin