Evadarea de la Cavnic (I)

Editura Dacia din Cluj Napoca se pregateste sa scoata de sub tipar un volum de memorii al unui “obisnuit” al inchisorilor comuniste: Ion Pantazi. Titlul acestei lucrari, aparuta pentru prima data in 1987 la MA1nchen, la Editura Stindardul Romanilor, este evocator prin sine insusi: “Am trecut prin iad”. Volumul se inscrie firesc in suita cartilor menite sa devina piese la dosarul “procesului comunismului”, marturii zguduitoare ale unor existente care nu s-au lasat zdrobite de masinaria opresiva a regimului totalitar, iar acum scot la lumina adevarul despre ceea ce a fost.
Am citit multe dintre aceste documente dramatice aparute in anii din urma si, de fiecare data, m-am cutremurat retraind cosmarul celor care au trecut prin inchisorile epocii. Cu aceasta stare de spirit am deschis si volumul in curs de aparitie la Dacia si, va marturisesc,  am citit cele peste 400 de pagini fara  sa pot lasa cartea din mana. Caci lucrarea lui Ion Pantazi este una de o factura cu totul aparte. Eu l-as numi pe autor un Papillon al Romaniei. Caci numai un Papillon ar fi reusit sa organizeze si sa realizeze o evadare din lagarul de munca de la Cavnic in 1953, an de varf al terorii comuniste.
Cine este Ion Pantazi? Ofiter de cariera, fiu al generalului Constantin Pantazi, unul dintre apropiatii maresalului Ion Antonescu, judecat impreuna cu acesta in 1946, Ion Pantazi s-a nascut in 1920 la Bucuresti, intr-o familie de intelectuali (filosoful Constantin Radulescu-Motru i-a fost unchi, iar scriitoarea Alice Voinescu – matusa) si a fost un apolitic convins, care s-a opus comunistilor din considerente morale. In 1942 a terminat Scoala Militara de Ofiteri de Cavalerie cu gradul de sublocotenent. A luptat si pe frontul de Rasarit, si pe cel de Apus, primind pentru eroismul sau inalte decoratii militare. A fost arestat preventiv la 1 martie 1946, in zilele procesului maresalului Ion Antonescu, intrucat pe banca acuzarii se afla si tatal sau. Paradoxal, in timpul detentiei, in 1947, a fost inaintat la gradul de capitan in rezerva (una dintre curiozitatile si… scaparile regimului comunist). A executat 16 ani de inchisoare: 10 cu condamnare si 6 fara vreo justificare juridica, trecand prin mai toate temnitele si lagarele de munca ale epocii: Jilava, Aiud, Gherla, Baia Sprie, Cavnic etc. A fost eliberat la 1 iunie 1964 si a lucrat ca maistru miner la hidrocentralele de la Arges, Lotru si Somes. “Experienta” de la Baia Sprie si Cavnic i-a fost de folos. In 1978, primeste un pasaport de turist si ramane ca azilant politic la MA1nchen. Aici, in 1985, isi scoate un ziar, cu editura aferenta, “Stindardul Romanilor”.
Revenind la volumul pe care il veti putea gasi peste cateve saptamani in librarii, trebuie sa spun ca un capitol special, pe care il vom reproduce pe parcursul a patru numere,  este rezervat evadarii din lagarul de munca de la Cavnic – cea mai mare evadare a unor detinuti politici dintr-o inchisoare comunista. Operatiunea a constituit, sub aspectul simbolic al nesupunerii si rezistentei fata de represiunile autoritatilor, un  succes. Invinsii s-au dovedit invingatori. Procesul a reprezentat un adevarat triumf prin adevarurile nimicitoare pe care instanta si oficialitatile au fost nevoite sa le asculte. Umilirea care le-a fost pregatita evadatilor s-a transformat in cel mai viguros rechizitoriu impotriva barbariei comuniste.
Episodul pe care il publicam astazi relateaza felul cum a fost perceputa la mina de plumb de la Cavnic stirea mortii lui Stalin si consecintele acestei vesti asupra detinutilor, care pusesera la punct un minutios plan de evadare. Intertitlurile apartin redactiei.

Colonia vuieste
Imaginea Cavnicului se contureaza din ce in ce mai puternic si, in pline pregatiri de evadare, se produce un mare eveniment politic, la inceputul lui Martie 1953: moartea lui Stalin.
Aceasta stire ne parvine chiar a doua zi, prin sursele de informatii pe care le aveam. George Sarry o afla de la mecanicul de la compresoare, care-i arata si ziarul cu anuntul mortii.
Titi Cosereanu afla de la artificierul Simi Rujinschi, iar eu de la inginerul civil Contiu. Importanta stirii ii descumpaneste pe toti cei din administratia inchisorii, care nu mai tin seama de precautii si difuzeaza evenimentul cu lux de amanunte. O solidarizare a acestora cu detinutii este marcata in mod evident, ei ramanand cu impresia momentului si crezand ca situatia noastra se va modifica simtitor, gandindu-se chiar ca in cel mai scurt timp vom fi pusi in libertate!
La suprafata, atunci cand credeam ca vom aduce o bomba, Make aflase totul de la militianul Kuhard, care-i povestise toate amanuntele pe care le cunostea!
Colonia vuia de fantastica stire si comentariile luasera cele mai incredibile intorsaturi. Astfel din nou libertatea noastra plutea in aer, concluzie care ar fi intampinat un adevarat risc pentru cel ce ar fi indraznit sa o contrazica! Toti detinutii eram la maximum de surescitare, iar administratia, care aflase motivul, se dovedea prudenta in luarea unei atitudini.
Desi trebuia sa recunosc importanta acestei stiri, nu vedeam de loc un motiv de stagnare a pregatirilor noastre de evadare. Pot spune ca, din contra, imi era frica: daca unii se vor retrage din complot, preferand sa astepte cuminti desfasurarea evenimentelor?…
Ziua hotarata, Sambata 6 Iunie, prezenta avantajul de a anticipa sosirea intaririlor Securitatii, dar si al unei mai slabe vigilente a administratiei, deoarece Sambata sefii obisnuiau sa plece la Baia Mare sau sa bea la carciuma din sat. Dimineata am intrat cu totii in mina, dupa hotararile dinainte stabilite. Urma ca inainte de sfarsitul sutului sa ne intalnim cu totii intr-o bresa din apropierea primei corfe (cutia ascensorului de mina, n. red.), pentru repetarea misiunilor fiecaruia si pentru a pleca toti in grup sa ocupam in intregime doua corfe care se succedau.
Componenta celor doua corfe fusese alcatuita pe criteriul fortei fizice, deoarece ocupantii primei corfe urmau sa procedeze la imobilizarea militianului si a cofragiului civil ce se aflau la punctul-cheie, acela unde paraseam cea de-a doua corfa, pentru a da drumul suitorii care nu mergea catre suprafata, in locul continuarii drumului pe galerie, care mergea in colonie. Eu trebuia sa dau semnalul inceperii actiunii, dupa care sa manipulez corfa in locul corfagiului. Militianul si corfagiul trebuiau imobilizati, legati cu sarma si cu calus la gura timp de trei minute, adica timpul necesar venirii celei de-a doua corfe. Orice intarziere a venirii acesteia putea trezi suspiciunea militianului de la orizontul inferior, care ar fi putut da alarma telefonic.
Inaintea gruparii noastre pentru ultimele dispozitiuni in bresa hotarata, Ion Ioanid a simulat un accident la mana, care sa ne usureze ocuparea corfelor numai de catre evadatori… Comunic celor din prima corfa ca semnul atacarii militianului si a corfagiului este asezarea pe jos a lampii de miner de catre mine. Apoi comunic celor din corfa a doua ca, in momentul in care vor ajunge la noi, sa-si continue drumul pe suitoare, sa observe ceea ce este afara, dar sa astepte venirea noastra, pentru a iesi cu totii odata. Inchei spunand: “Mai are cineva vreo nelamurire sau ceva de completat?”. Tacere deplina, toata lumea stie ce are de facut.
La corfa, unde de obicei este mare inghesuiala si nimeni nu si-ar ceda locul, ca prin minune ni se ofera locurile din fata si fara nici o dificultate ocupam grupati primele 12 locuri! In mod cert, Titi a avut dreptate ca evadarea noastra a “transpirat”, dar, cu atat mai mult, nu mai exista alta solutie decat hotararea luata.
Examenul pe care-l dau detinutii in acest moment este mai presus de orice asteptari. Multi dintre ei ne cauta privirile si ne incurajeaza printr-o bataie prieteneasca pe umar sau printr-o privire care spune totul.
Ajungem la punctul denumit “Reiner”, punct in care incepe actiunea. Cobor primul din corfa si am dezagreabila surpriza de a-l vedea aici pe cel mai solid militian din colonie! Asez cu calm lampa pe jos si cu viteza fulgerului cei doi sunt atacati. Urmaresc lupta cu infrigurare. Desi Colea este aruncat pe jos, Simion si cu Gheorghita sunt atat de duri, incat militianul li se adreseaza: “Nu ma omorati, fac tot ce doriti!” si, in timp ce Simion ii leaga mainile la spate si Gheorghita picioarele, Colea ii pune calti in gura! Operatia se desfasoara in perfecte conditii. Nu acelasi lucru se poate spune despre imobilizarea corfagiului, care se bate strasnic cu Ducu si cu Titi. Corfa a doua a sosit inainte de terminarea acestei lupte. Ion Ioanid coboara primul si vazand situatia ma intreaba: “Ce facem?”. Aceasta intrebare este facuta in sensul: “Aveti nevoie de ajutor?”.
– Totul este in regula, continuati-va misiunea si asteptati-ne la iesire!
Ioanid pleaca pe scari in sus, urmat de toti ceilalti.
Dupa o darza rezistenta, corfagiul cedeaza si este legat fedeles, administrandu-i-se si lui o buna portie de calti, drept calus in gura… Totul s-a terminat. Camarazii mei din prima corfa au pornit pe scari in sus, ultimul fiind eu. Stiu ca in jur de trei minute, cand urmatoarea corfa va sosi, se va da alarma. Pentru aceasta era necesar ca detinutii ce ne urmau sa-i dezlege pe militian si pe corfagiu, ceea ce nu era atat de usor, sau militianul de la orizontul inferior, alarmat ca nu mai soseste corfa, sa dea alarma. In tot cazul, am un rastimp de minimum cinci minute pentru a ajunge la suprafata. Am inceput sa numar scarile pe care urc: una, doua, trei… cincisprezece! Acest timp mi se pare o vesnicie! Ajung la ultimul pod… usa este deschisa, dar nici unul dintre camarazii mei nu se mai vede! Pe masura ce se urcasera, o zbughisera catre padure. Este un intuneric desavarsit, nu se vede la cativa pasi. Totusi, imediat pe dreapta, se zaresc ferestre luminate. Este probabil baraca Securitatii. Nu ma uit nici in dreapta, nici in stanga, o pornesc cu pasi repezi drept inainte, unde stiu ca este padurea. Ploua cu galeata. Cu mare greutate, agatandu-ma de radacini, reusesc sa urc pe mal si sa intru in padure. Suier usor pentru a-mi cauta camarazii, dar nu am nici un raspuns. Am priceput… sunt singur! In schimb sunt liber! Nu ma incanta libertatea caci stiu ce am de indurat, dar sunt fericit ca am reusit evadarea. Principalul meu scop a fost atins, am iesit din inchisoare prin propriile mele forte. Am reusit!… Am reusit!… Am reusit!… Sunt fericit!!!

Fragment din romanul Am trecut prin iad de Ion Pantazi, in curs de aparitie la Editura Dacia

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar