Evadarea de la Cavnic (II)

Martie 1953. Ion Pantazi – autorul memoriilor pe care Editura Dacia se pregateste sa le publice sub titlul “Am trecut prin iad” – a evadat din lagarul de munca de la minele de plumb Cavnic, impreuna cu alti 12 detinuti. Dupa evadare, fugarii s-au razletit si Pantazi s-a trezit singur in noapte. (Radu Constantinescu)

E frig, intuneric bezna si ploua, mai bine zis “toarna”, sunt ud pana la piele.
S-a dat alarma in colonie, se aud focuri de arma si latraturi de caini.
Am pierdut orice nadejde de a-mi regasi vreun prieten. Trebuie sa ma indepartez cat mai repede si cat mai mult de colonie. Ploaia si intunericul ma favorizeaza, pana in zori trebuie sa fiu la minimum 30 de kilometri departare. Numai de-as putea pastra o directie, pentru a nu ma invarti in cerc.
Merg cu multa greutate, cad, ma ridic si pornesc mai departe si iar cad. Salopeta este imbibata de noroi, alunec la fiecare pas, dar merg inainte. Voi fi reusit sa ma indepartez? Nu se mai aude decat rapaitul ploii si pasii mei alunecand prin noroi. Cred ca merg de vreo patru ore, dar nu cred ca am parcurs mai mult de 8 kilometri! A fost o iluzie sa-mi inchipui ca pana in zori voi face 30 de kilometri! Sa fiu multumit cu jumatate din aceasta distanta, doar urmaritorii mei nu cunosc directia in care am luat-o. Cred, insa, ca in orice parte ar lua-o, sunt de-ai nostri!
Incepe sa se crape de ziua. Padurea este foarte deasa, ma camufleaza destul de bine. Trebuie sa ma odihnesc si sa ma orientez. De-acum inainte va trebui sa am o directie precisa, nu-mi mai este permis sa merg la intamplare. Dupa planurile noastre, trebuia sa tinem linia muntilor mergand spre Est, pentru a ajunge in muntii Bucovinei, apoi sa coboram pe Carpatii Moldovei pana in Vrancea, unde sa ne odihnim 2-3 saptamani. Fratii Cojocaru si fratii Branzaru urmau sa ne fie gazde, bineinteles tot in munti, dar in muntii lor, unde cunosteau toate vagaunele.
Drumul trebuia reluat spre Sud, pe linia muntilor, cotul Carpatilor, apoi spre Vest prin Carpatii Munteniei, pana aproape de locul unde acestia coboara la Dunare, unde sa facem un nou popas in jurul comunei Ilovat, acolo unde Ion Ioanid era la el acasa.Trebuia apoi sa trecem in Banat si sa fortam frontiera printr-un atac cu grenade. Drumul ar fi fost foarte lung, aproximativ 3000 kilometri, dar destul de sigur daca nu paraseam linia muntilor. Dupa calculul meu trebuia sa ajungem la frontiera Iugoslaviei intre 15 octombrie si 15 noiembrie.
Astazi datele problemei se schimba complet. Nu mai poate fi vorba de a parcurge singur aceasta distanta fara hrana. Acum trebuie sa aleg drumul cel mai scurt si sa-mi asum si riscul calatoriei cu trenul. Bineinteles, numai cu marfare si numai noaptea.In linii mari, planul este facut: voi merge catre Vest, voi ocoli Baia Mare, apoi voi cauta sa iau un tren catre Oradea, Timisoara.
Dar ce fac acum? Unde ma odihnesc? Ma aflu pe o contrapanta plina cu maracinisuri. Cred ca ma gasesc pe cel mai mult loc pentru odihna. Daca in cursul diminetii patrulele vor incepe sa ne caute, ele vor merge pe firul vaii, sau pe creasta muntilor, in nici un caz pe contrapanta, unde mersul este cel mai dificil.
Caut un maracinis mai des si ma bag sub el. Ploaia nu s-a oprit nici un moment, ceea ce ingreuneaza enorm o urmarire cu ajutorul cainilor. Sunt convins ca ma pot culca linistit. Imi trag salopeta in cap, peste casca de miner. Incerc sa ma culc pe dreapta, pe stanga, imposibil de a-mi gasi un loc. Imi dau seama ca nu poate fi vorba de a dormi, atata vreme cat ploaia nu va inceta. Schimband in continuu pozitia, stau totusi pe loc spre a ma odihni. Nu rezist mai mult de doua ore, simt ca amortesc cu desavarsire. Ma ridic in picioare si ma uit de jur imprejur. Nici o miscare, nici un zgomot, in afara de cel al ploii.
Ma hotarasc sa pornesc la drum. Mai mult din curiozitate, parasesc linia contrapantei, pentru a ma urca pe creasta, vreau sa am orizont, cat mai mare orizont! Ajung sus cam intr-o jumatate de ora, luand muntele in piept. Creasta coincide cu sfarsitul padurii, ma aflu deci chiar la liziera ei. O poiana mare se intinde in fata ochilor mei, iar la aproximativ un kilometru si jumatate, doi, o mare turma de oi. Mi s-a facut pe loc foame. Ce bun ar fi un lapte!
Prudenta nu da ascultare foamei si ma indeamna la observatie. Ma urc intr-un copac de la liziera padurii, pentru a vedea cat mai departe, si privesc cu multa atentie. La marginea padurii, cam la doi kilometri de mine, zaresc un tarc, unde desigur innopteaza oile. Examinand cu multa atentie tarcul, vad o coliba mica intr-un intrand al padurii si, in fata ei, asezati doi ciobani. Ma uit din nou catre oi, care sunt cam in mijlocul poienii, si vad alti doi ciobani.
Raman in pom cam o jumatate de ora, privind cu atentie cand spre turma de oi, cand spre coliba ciobanilor. Acestia scruteaza cu privirea mai mult liziera padurii! La un moment dat unul dintre ciobani isi da suba la o parte pentru a-si scoate din buzunar un pachet de tigari. Vad acum cu claritate o cizma si pantalonul militar! Nu mai incape nici o indoiala, stanele au trecut in paza Securitatii.
Cobor din pom cu ochii pe securistii de la oi.
In acest timp unul dintre securisti ma observa, striga la ceilalti si alearga cat pot de repede catre mine. Imi dau drumul din pom la ultimii doi metri si alerg cat ma tin picioarele catre interiorul padurii. Ma opresc la primul tufis mai mare si ma ascund sub el. Mi-am facut urmatoarea socoteala: urmaritorii nu se vor gandi niciodata ca in spaima mea ma voi opri atat de aproape de ei si vor trece pe langa mine, cautandu-ma catre firul vaii. Asa s-a si intamplat, unul dintre ei trecand pe la 5-6 metri de mine!
I-am auzit strigand: “Stai ma, preda-te, ca nu-ti facem nimic!”.
Securistii s-au indepartat atat de mult incat nu-i mai aud. Cu multa atentie ma ridic si ma indrept din nou catre liziera padurii, mergand pe marginea ei in directia opusa tarcului.
Ploua cu galeata, iar eu imi continui drumul linistit timp de cateva ore. Sunt absolut sigur ca mi-au pierdut urma, dar sunt tot atat de convins ca prin radio au fost anuntati unde ma gasesc. Lucrul nu are prea mare importanta, deoarece in aceasta prima dimineata nici nu puteam fi prea departe. Ne cautau deci intr-o raza pe care o banuiau si asupra careia era greu sa se insele!
Nu am nimic de facut altceva decat sa merg cat mai mult, deoarece cu cat cercul in care ma vor cauta va fi mai mare, cu atat sansele de a fi gasit vor fi mai mici.
Merg pana la caderea noptii in continuu, trecand din nou prin contrapanta, in momentul in care liziera padurii se abate de la directia mea Vest-Sud-Vest.
O data cu caderea noptii incepe cea mai mare furtuna pe care am trait-o in viata mea. Trebuie sa ma culc la pamant pentru a nu ma tranti vantul. Fiind pe contrapanta, suvoaie nesfarsite de apa se scurg pe sub mine. Cand se va termina acest calvar? Patruns pana la oase, cu salopeta muiata in noroi, nu am alta solutie decat de a sta in continuare lipit de pamant.
Pe la jumatatea noptii, furtuna se potoleste, dar ploaia continua cu aceeasi intensitate. Ma scol in picioare pentru ca ploaia sa-mi mai spele noroiul de pe salopeta. Incep sa nu-mi mai pot stapani tremuratul. Setea si foamea ma chinuie ingrozitor. Venirea zorilor este o binecuvantare, desi nimic nu se schimba. Au trecut 36 de ore de la evadare si simt ca sunt complet terminat.
Daca am fi fost doi, puteam sa ne asezam spate in spate, ar fi fost mai usor, da, mult mai usor din toate punctele de vedere.
Gandurile acestea ma demoralizeaza cumplit. Cum adica, nu sunt in stare sa trec singur nici de prima greutate intampinata? Este drept ca in atatia ani de razboi, razboi de pozitie sau de miscare, iarna sau toamna, nu am avut de intampinat o astfel de lupta cu fortele dezlantuite ale naturii. Un singur lucru se contureaza totusi cu claritate in capul meu: nu regret catusi de putin evadarea, indiferent de ceea ce suport astazi, indiferent de ceea ce va urma. Prea mult mi-am dorit-o, se implinesc 7 ani de cand nu ma gandesc decat la ea! Si-apoi, aceasta dorinta realizata astazi a intrecut cu mult asteptarile mele, nu a fost numai evadarea mea, a fost cea mai mare evadare dintr-o inchisoare politica pana la data actuala! Da… 13 evadati! Desigur ca pe securisti i-am innebunit! Ce se va mai intampla de astazi inainte nu mai are importanta! Sunt din nou satisfacut, imi umplu pieptul si incep sa fredonez o melodie imaginara! Ma trezesc cantand! Ma amuz, sunt din nou vesel si maresc pasul. Intalnesc o poteca, urcand aproximativ in directia dorita. Sunt prea optimist pentru a lua in seama pericolul pe care il constituie un drum batut!
Pentru prima oara de la evadare, ploaia inceteaza. Apare soarele! Ii simt caldura. Imi dezbrac bluza de la salopeta si raman cu pieptul gol. Ma incalzesc si merg cu pas vioi inainte, neobservand ca poteca serpuieste si nu am camp de vedere.
La numai 4-5 metri in fata mea apare o femeie.
Sunt complet surprins, vreau sa ma intorc si sa fug, dar reusesc sa-mi infranez aceasta pornire, dandu-mi seama ca si ea este panicata, si ii spun:
– Buna dimineata, maicuta!
– Buna sa-ti fie inima, flacaule!
O studiez dintr-o aruncatura de privire. Sa tot aiba 60 de ani. Poarta un cos in mana. O fi avand de mancare? Primul gest este sa-i smulg cosul si s-o iau la fuga. Ma stapanesc. Femeia ma intreaba:
– Din munti, maica?
– Da… din munti.
– ti-o fi foame… dar ce sa mai intreb, iaca vin de la stana si nu mi-am gasit baiatul, in locul a lor nostri… numai armata! Femeia pune cosul jos si scoate din el o bucata de mamaliga, una de branza de oi si o sticla de lapte, spunandu-mi:
– Mananca, maica… cine stie de cand n-ai mancat.
– E departe stana unde ai intalnit armata?
– La juma de ora pe poteca in sus, maica dai de ei.
Am inceput sa inghit cu noduri, dar nu ma indur sa las mancarea pana nu termin absolut tot. Femeia isi pune sticla in cos si ma intreaba:
– Esti de-ai lui Pasca, maica?
Stiam ca Pasca fusese partizan prin acesti munti, dar fusese prins in urma cu vreo doi ani. Nu vreau insa sa lungesc vorba si-i raspund:
– Nu… iarta-ma… nu stau bine aici… trebuie sa plec… iti multumesc din suflet, maicuta!
– Mergi cu Dumnezeu, copile, si ai incredere in El… Ne-au prapadit dusmanii astia, ai grija! – si spunand aceste cuvinte isi facu cruce si o lua pe poteca la vale.
Eu parasesc imediat poteca care urca catre Vest si cobor spre Sud, din prudenta, spre contrapanta.

Fragment din volumul “Am trecut prin iad” de Ion Pantazi, in curs de aparitie la Editura Dacia

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar