Evadarea de la Cavnic (III)

Fugit din lagarul de munca de la minele de plumb Cavnic, Ion Pantazi, autorul memoriilor pe care Editura Dacia se pregateste sa le publice sub titlul “Am trecut prin iad”, isi incepe a treia zi de evadare. Patrulele ii cauta pe cei 13 fugari prin toata zona. El insa reuseste sa se strecoare neobservat si ajunge pana la Baia Mare. Aici are sansa sa intalneasca niste oameni de bine care il ascund si il ajuta sa-si refaca fortele. (Radu Constantinescu)

Se facuse cam 11, soarele ardea puternic, cand am ajuns intr-o poiana plina cu maracinisuri foarte dese.
Ma hotarasc sa profit de soare pentru a incerca sa dorm. Ma opresc intr-un tufis mai mare, ma bag sub el si adorm numaidecat. Incepusem a treia zi de la evadare, aveam cam 60 de ore de cand nu inchisesem ochii. Catre ora 4 dupa amiaza, ploaia ma trezeste din somn. Am dormit 4-5 ore, am mancat, ma simt alt om! Ma ridic in coate si privesc inaintea mea. Am inghetat, la circa 30 de metri inainteaza o patrula in sir indian, soldatul din fata tine un caine lup in lesa! Ii numar… 1, 2, 3, 4… 12! Ma culc complet pe spate si nu fac nici o miscare. Ii privesc cu coada ochiului. Se apropie. Cainele adulmeca pamantul. Sunt la sase metri, poate mai aproape… trec, se indeparteaza… Doamne am scapat!!! Sunt la 50 de metri, la 80… au disparut. Numai Dumnezeu si ploaia Lui m-au ocrotit! Cainele nu m-a putut mirosi din cauza ploii. Securistii, uzi si ei pana la piele, inaintau cu ochii in pamant si cu mainile in buzunare. Pistoalele mitraliera le aveau atarnate de gat.
Nu cred ca mai poate exista un pericol. De unde sa scoata atatea patrule, incat sa le inghesuie pe un kilometru patrat?
Ma hotarasc sa raman pe loc pentru a ma odihni, chiar daca nu voi mai putea sa dorm. Ma ridic in picioare pentru a-mi dezmorti oasele. Abia acuma vad ca la sase metri de mine este o poteca. Patrula nu trecuse aiurea prin poiana, ci urmarea un traseu bine stabilit!
Ploaia a incetat din nou, ea m-a protejat, si-a facut datoria, urmeaza soarele. Mai prind inca 2-3 ore de soare!
M-am culcat si am adormit. M-a trezit racoarea serii. Am pornit la drum, indreptandu-ma din nou catre Vest-Sud-Vest. Cred ca muschiul copacilor, si acela atat de rar intalnit, nu mi-a oferit o orientare prea buna, dar acum merg dupa cum a apus soarele. Daca ar fi si maine soare…
Muntele este destul de abrupt si nu cobor direct. Vad la 5-6 metri in fata o sosea. Greu de ajuns la ea din pricina pantei foarte inclinate, dar locul meu ofera un excelent punct de observatie. Privesc in susul si in josul soselei si ascult cu multa atentie. Aud zgomote de motoare! In locul in care ma aflu este imposibil sa fiu vazut din sosea, iar eu vad pe o lunga distanta.
Dupa uruitul motoarelor pare a fi o coloana de camioane care urca. Gasesc un loc uscat unde ma asez pentru o observatie indelungata. Coloana se opreste foarte aproape de mine, se aude perfect tot ceea ce vorbesc. Nu-mi dau seama cate camioane sunt, dar sunt minim 8-10! Se aude o comanda: “Coborati din camioane!”. Sunt stransi in coloana de mars. O noua comanda: “Vom merge pe sosea in pas de voie vreo 200 metri, dupa care vom intra in padure, in tragatori, cercetand padurea pana ajungem la stana. Acolo, adunarea. Dupa mine… mars!”
Au pornit pe sosea in sus in liniste desavarsita, defiland prin fata mea. Probabil la 200 de metri era un loc mai accesibil urcarii in padure. Au disparut in noapte, iar masinile au ramas incolonate pe sosea, sub ochii mei.
Pornesc si eu in directia contrara, desi nu era directia mea de mers, la numai 5-6 metri de sosea, tinand-o continuu sub cea mai stricta observatie. Am grija la fiecare pas sa nu fac nici un zgomot. Trec de coada coloanei de masini si cu multa precautie, pentru a nu fi vazut sau auzit de soferi, traversez soseaua, reluand directia Sud. Traversez din nou soseaua pentru a-mi mentine directia, deoarece aceasta serpuieste. Am convingerea ca ma aflu pe soseaua Cavnic-Baia Sprie-Baia Mare, deci pe directia mea de mars si trebuie sa fiu destul de aproape de Baia Sprie.
Nici astazi nu stiu cati kilometri sunt de la Baia Mare la Cavnic, dar banuiesc a fi in jur de 60. Voi cauta ca, pana la Baia Sprie, sa ma mentin in apropierea soselei, ea fiind cea mai buna calauza. Spre dezolarea mea, ploaia reincepe, uscarea salopetei ramanand o iluzie!
Am trecut de 72 de ore de cand merg in continuu, iar daca practic nu am parcurs decat vreo 60 de kilometri, in realitate, cu toate ocolisurile, cu siguranta am trecut de 80! Ce va fi cand voi ajunge la ses, cum voi reusi sa trec de Baia Mare, raman semne de intrebare, deocamdata fara raspuns.
Urmarirea, insa, depaseste cu mult previziunile noastre.
Putin dupa miezul noptii ajung la Baia Sprie. Colonia se vede perfect noaptea, fiind puternic luminata. Ma hotarasc sa raman pana dimineata, pentru a vedea intrarea in mina a detinutilor. Locul in care ma aflu este ideal pentru scopul urmarit, bine camuflat in liziera padurii si cu un admirabil camp de vedere, pentru a nu fi surprins si pentru a observa colonia. Este foarte greu de presupus ca evadatii de la Cavnic vor fi cautati chiar la cateva sute de metri de colonia Baia Sprie!
Am stat un timp, iar gandul meu s-a oprit asupra celor lasati la Baia Sprie, pe care acum ii pot vedea din nou, fara insa a-i si identifica. Sunt patruns de o adanca melancolie. Nu mai simt frig, nici sete sau foame, ci doar o mare tristete.
Incepe iesirea schimbului doi, iar schimbul intai este adunat la poarta. Intreaga operatie de iesire-intrare o urmaresc cu ochii in lacrimi. Atat la intrare, cat si la iesire, perchezitia este drastica.
Am plecat de la Baia Sprie cu inima stransa, indreptandu-ma catre Baia Mare in teren complet deschis.
Pentru a nu atrage cumva atentia, am mers pe sosea ca orice trecator obisnuit. M-am angajat serios pe drum cand mi-am dat seama ca, totusi, puteam fi serios suspectat de catre oricine, datorita halului de murdarie al salopetei. Oboseala isi spusese cuvantul, nu mai rationam normal.
Nu mai pot da inapoi, las totul la voia intamplarii.
Ploaia a incetat, ceea ce este un inconvenient in plus in circumstantele actuale.
Intalnesc pe drum calatori pe jos, carute, camioane, autoturisme si o multime de case izolate. Nu-mi dau seama daca am parasit Baia Sprie sau daca am intrat intr-un alt sat. Fiecare calator intalnit, fiecare camion, imi provoaca neliniste. Merg inainte cautand sa par cat mai natural si mi se pare ca nu reusesc acest lucru. Camioanele ma tulbura in mod special. Mi se pare ca fiecare om intalnit ma priveste in mod deosebit, ca se intoarce dupa mine si drumul parca nu se mai termina. Casele izolate se inmultesc, apoi din nou se raresc si intalnesc din ce in ce mai multi oameni.
Reglarea ritmului de mers mi se pare un lucru foarte important. Nu trebuie sa merg prea incet, deoarece numai de om care merge la plimbare nu am aerul, dar nici prea repede, pentru a nu da impresia ca vreau sa ma ascund de privirile trecatorilor.
Imi examinez din nou tinuta si ma ingrozesc de murdaria ei! Ce fel de miner o mai fi acela cu atata noroi pe el? Evident ca multi dintre cei intalniti si-au pus aceasta intrebare! Dar daca unul dintre acestia a anuntat Securitatea de la primul telefon intalnit? Drumul este lung si cu o masina ma poate ajunge din urma sau imi poate iesi inainte!
Aceste ganduri se zbuciuma necontenit in creierul meu si evident raman fara nici un raspuns. Si in definitiv, ce se poate intampla? Este singura intrebare care ma linisteste… ma aresteaza si gata! In fond eu am reusit ceea ce am vrut, sa ies din inchisoare prin propriile forte si nimic mai mult. O simpla demonstratie a vointei fata de mine insumi in primul rand si fata de Securitate in al doilea rand! Voiam numai sa demonstrez dusmanului ca nu inteleg sa ma supun si ca nu o voi face niciodata. Nu trebuie sa creada ca ne-au umilit, ci numai ca, inchizandu-ne, si-au rezolvat pentru moment propriile lor porniri de frica! Aceasta insa numai pentru un moment, caci atata vreme cat traim, ei trebuie sa fie intr-o continua tensiune, intr-o continua frica. Eu nu am de ce sa ma tem, eu nu am nimic de pierdut, pe cand ei…
Nu, categoric nu, eu nu ma tem nici de a infrunta pericolul arestarii, caci nu am dobandit prin evadare libertatea, si nici de chinurile anchetei, caci am mai trecut prin ele si le cunosc. Ei in schimb vor trebui sa aiba vesnic atentia pe mine. Eu sunt mai periculos pentru ei, decat sunt ei pentru mine.
Cu aceste ganduri clarificate, imi vad de drum linistit si, fara sa-mi dau seama, intru intr-un cartier marginas din Baia Mare!
Ma aflu pe o strada foarte lata si foarte lunga, care se pare ca traverseaza orasul pe la periferia sa. Este secanta unui cerc ce va iesi in partea cealalta a orasului.
Pe dreapta sunt case fara etaj, dar maricele, frumoase si cu curti si gradini mari. Pe stanga, casele sunt mai rare, intercalate cu locuri virane. In spatele acestor case nu este decat un camp intins, teren agricol.
Intr-o curte vad o fantana si mi se face o sete ingrozitoare. In curte, o femeie intinde rufele pe franghie. Ii cer apa si ma pofteste sa intru.
– Dumneata esti miner, nu? Ma recunoscuse dupa casca, pe care o purtam in continuare tocmai pentru acest motiv, dar si pentru a ma proteja de ploaie.
– Da, sunt miner.
– si sotul meu este miner, vino sa mananci ceva, tocmai mancarea este gata!
– Multumesc foarte mult, dar nu imi este foame, vreau numai o cana cu apa; ii raspund, desi la pronuntarea cuvantului “mancare” mi s-a facut o foame cumplita.
– Las-ca va cunosc eu pe voi, minerii, o ciorba calda si un pahar de vin sunt intotdeauna bine venite.
Sunt intr-o grea cumpana, nu stiu ce sa fac, cand femeia intervine din nou:
– Hai, pofteste in casa, mananci si pleci.
Am intrat in casa, o camera mare, curata, o masa, patru scaune, un bufet si cam atat.
– Stai jos, ma duc sa-ti aduc de mancare.
Ma asez pe scaun, multumit ca acesta e langa fereastra si pot observa strada. Nu ma mai gandesc la nimic. Ce-o vrea Dumnezeu!
O delicioasa ciorba de fasole cu bucati de slanina, o ceapa de apa si jumatate de paine alba imi sunt puse in fata cu urarea “pofta buna”! Un regal de masa cum nu mai vazusem de ani de zile.
Femeia pleaca sa termine cu intinsul rufelor, dupa care se intoarce si imi spune: “Nu te intreb daca mai vrei, da-mi farfuria”, si a mai venit cu o portie. Asezandu-se langa mine si privindu-ma indelungat, imi spune:
– Barbatul meu trebuie sa vina dintr-un moment intr-altul.
– Eu plec imediat!
– Nici nu poate fi vorba sa pleci fiindca vine barbatul meu, de altfel n-o sa pleci in halul asta, trebuie sa-ti spal salopeta si sa te odihnesti!
In acest moment, aud o voce barbateasca chemand-o afara. Am inghetat, dar femeia m-a luat imediat, m-a bagat intr-o camera alaturata si mi-a spus sa stau linistit pana se reintoarce ea.
Sunt sigur ca am fost recunoscut si ca am cazut intr-o cursa. Nu am ce face, camera nu are alta iesire, nu gasesc nimic la indemana cu care eventual sa ma pot apara. Inima a inceput sa-mi bata puternic…

Fragment din volumul “Am trecut prin iad” de Ion Pantazi, in curs de aparitie la Editura Dacia

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar