Duminică dimineața. Mă trezesc în etape și, la un moment dat, înainte de a deschide ochii, urechea percepe un sunet ușurel, ca și când cineva ar da drumul să cadă unei bucățele de plastic pe o suprafață tot de plastic. E aproape melodios și mă prind imediat despre ce este vorba. Copiii au primit aseară cadou un joc X-O-X – instalație: o tablă cu găuri, cu tobogane în colțuri; dacă pe hârtie îți desenezi semnul, aici lansezi pe tobogan rondelele tale, de o anumită culoare, care aterizează în găuri, unele peste altele, până când unul dintre jucători obține clasica linie de 3. Atâta doar că aici strategia îți oferă mai multe variante: poți să blochezi dezvoltarea unei linii a adversarului fie așezându-i-te-n cale (ah!, de mult visam o triplă cratimă!), fie pur și simplu acoperind o rondea a lui cu una a ta. Dacă nimerești! Pentru precizie, ai la dispoziție două grade de libertate ale toboganului, care se poate roti stânga-dreapta și sus-jos, modificându-și unghiul de înclinare, implicit viteza! Joc complicat, nene! Extrem de ingenioasă trecere din 2D în 3D, jos pălăria pentru cel care a creat instalația, dovedind cum poate deveni sofisticat un lucru banal, monoton, aproape primitiv.
Băieții s-au jucat până târziu, iar acum – am dedus – Mihnea, cel mare (10 ani), care se trezește primul, se juca de unul singur, folosind toboganele pe rând. Firește că m-am dus să joc cu el. La X – O – X –ul pe hârtie, cel care începe câștigă automat, dacă știe să joace. Aici însă sunt multe variabile care fac rezultatul imprevizibil.
Vorbim, să ne înțelegem, despre doi copii „electronici”, pentru care televizorul, calculatorul și PSP-ul sunt cei trei stâlpi de rezistență ai existenței. Ies în fiecare zi în parc, ieșim aproape în fiecare sâmbătă din București, sunt fani lego, se aleargă prin casă și se luptă cu săbiile, Ioan (6 ani) imaginează scenarii complicate, Mihnea face și tenis – dar universul virtual este totuși dominant. Cu toate acestea, a fost suficient să aibă cineva o idee ingenioasă ca să fie smulși pasiunilor care implică un ecran.
Cu doar câteva săptămâni în urmă, fata mea, Ada (30 de ani) mă anunțase că gașca ei, care intrase deja în universul fascinant al jocurilor de cultură generală din cafenele (recent, am putut constata că în State ele există de vreo 40 de ani, ăsta e decalajul, bine c-au ajuns și la noi), despre care am scris deja aici, acum a trecut la game-board-uri (jocuri de tip Monopoly), care, de asemenea, au început să înflorească prin localurile publice.
Deci se poate! Deci este pasionant chiar și pentru cei care vorbesc singuri pe stradă (citește: la telefon hands-free) și – ca mine – când ajung acasă de la serviciul care i-a obligat să stea opt ore în fața calculatorului… se așază la calculator! Sau poate în primul rând pentru ei. Se cheamă saturație.
Evadarea din mediul virtual este posibilă. Și obligatorie. Dacă nu vrem să devenim cyborgi.