La Muzeul Național de Artă Contemporană, sub același ciclopic
acoperiș cu al clădirii Senatului, Mihai Oroveanu a organizat una
dintre cele mai simpatice și expresive expoziții tematice ale verii
bucureștene: “Zoomania”. E vorba despre o selecție din lucrările a
54 de artiști români de calibre și din generații diferite, care
abordează prin intermediul graficii, sculpturii, picturii,
fotografiei etc., un unic, generos până la vertij, subiect:
animalul. Animalul de companie, animalul pentru lapte, carne, ouă,
lână, animalul de pază, dobitocul de povară, fiara sangvinară,
jivina fantastă, vârcolacul ilustru sau scos din imaginarul
personal, goanga chitinoasă, nevertebrata băloasă sau larva
proliferantă. Animalul de afară sau animalul din noi, văzut prin
dioptriile unor artiști care, toți, disprețuiesc gregaritatea și
care tratează subiectul în maniere insolite, explozive, pline de
umor/tandrețe. Expoziției, care are numeroase piciorușe, elitre,
grumazuri, colți și virtuți (de la panotare la dispunere pe simeze
și de la criteriile de selecție la îndrăzneala alăturărilor de
nume), îi lipsește, în opinia noastră, o singură aripă: prezența
unui catalog exhaustiv, care ar fi putut deveni nu doar o
consemnare a unui eveniment efemer, ci și un reper de durată, o
secțiune elocventă prin arta contemporană românească. Și, de ce nu,
o prezență editorială de succes.
După ce treci prin expoziția (“Fiecare dintre cele două momente”)
de la parter a lui Gili Mocanu, ascetică, monocromă, sever
geometrică, măsurabilă doar cu “Echerul papal” (foto 1),
ascensiunea la grădina zoologică de la etajul 1 pare o călătorie
spre carnaval, unde compasul este dereglat, precum exuberanța. La
intrare stau, ca niște cerberi clemenți (există oare așa ceva?),
rinocerii lui Răduță: unii cu o amploare blajină, ferecați în
platoșe, alții mărunți și docili, care par că s-au tocit, tot
izbind în trunchiuri de copac (foto 2). Deși animalul pare
definitiv confiscat de tânărul sculptor (există, deja, un rinocer
răduțian, tot așa cum există unul ionescian), chiar în coasta lor
solidă stă, între hai și scandal, un alt rinocer bidimensional,
croit expresionist, de către Nicolae Comănescu. Cu scris de elev
chiulangiu, pe întreaga suprafață a pânzei, autorul a lăbărțat
exclamația-titlu: “Zgâții mă-tii de fluture”.
Ca să înaintezi spre instalația lui Vlad Nancă (panou luminos cu
două picioare de porc pentru piftie, fiecare cu trei dungi paralele
de piele, intitulat “Adidași originali” – foto 3), trebuie să te
dai mai întâi trei pași înapoi și să scuipi ritualic, pentru că îți
taie calea un detașament de pisici negre “How to destroy the world
by accident” (Larisa Sitar), rude de sânge infernal cu motanul
bulgakovian Behemot (foto 4).
“Pasărea Bird” a Getei Brătescu nu știe să zboare, dar amintește de
evanescențele proprii autoarei și de un ciripit inaudibil. O sală
specială este rezervată animalelor rare și autorilor grei: Câlția,
scoțând zoofabule din desaga abundentă a lui Bosch (foto 5),
Ilfoveanu, din ce în ce mai rar vizitat de ispite cromatice,
invitându-ne să trăim coșmarul unor oameni mistuiți (sau
regurgitați) de canide (foto 6), Viorel Mărginean, monumental
tauromahic și entuziast coloristic, lăsându-ne în arena unei
“Coride” (foto 7) din care Picasso a măturat, din păcate, șansa
oricăror puseuri emulative, sau maestrul Jalea, ca o nucă de cocos
în peretele nordic al expoziției, cu un Zimbru chtonian, viguros și
patriotic. Printre ei, povestind la fel de bine cum pictează,
Valeriu Mladin, cu “Casa Albă”, o “fotografie” în ulei, cu girafe,
lei și papagali care privesc trist dindăratul gardului care
împrejmuiește buricul politicii mondiale.
Revenid în circuit, la etajul 1,5: “Porcii” lui Mircea Spătaru se
ridică feroce, belicos, pe picioarele din spate (foto 8),
scurtcircuitând agresiv purcelimea benignă a Ioanei Bătrânu (unul
dintre tablouri, pastelat și vibrat impresionist, cu godăcei sugând
de la scroafă și așteptând să se ridice pe picioarele proprii, ar
putea fi intitulat “Impression, cochon levant” – foto 9). Tot la
acest nivel, splendida catapeteasmă de oi și berbeci (foto 10) a
lui Vladimir Șetran este străjuită, în extreme, de desenele sale
(care ar trebui să figureze în orice antologie serioasă a graficii
românești), care schițează, cu siguranță și subtilitate niponă,
siluete de câini și de curcani.
În categoria prezențelor animaliere neliniștitoare: “Conservele”
porțelanate cu viermi și păsări moarte ale lui Ilie Rusu, “Plaurii”
viermuitori cu “Insecte” ai Ioanei Șetran, Centaurul dramatic al
lui Titi Ceară, Iepurele de pluș cu grimasă și stigmate hristice al
lui Roman Tolici (foto 11) și, nu în ultimul rând, suita de
tablouri cu tovarășul Nicolae Ceaușescu (extrase din colecția de
omagii anonime aflată în depozitul MNAC), care îl înfățișează pe
primul vânător al țării (în vreo șase ipostaze) stând falnic cu
piciorul lui bărbat proptit în capul unor namile de urși omorâți
mișelnic din vreun foișor cu încălzire centrală (foto 12).
Saga acestor acestor exponate ar putea continua pe 1001 și una de
pagini, dar, vai, animalele se lasă cu greu povestite. Trebuie
văzute și lăsate apoi să zburde în închipuirea fiecăruia dintre
dumneavoastră. Lucru care e posibil doar până începe școala, pe 15
septembrie!
*) Muzeul Național de Artă Contemporană, etaj 1, 05.08.2010 – 15.09.2020
DANIEL NICOLESCU. Absolvent, în 1982, al Universității București, Facultatea de filologie, secția română-portugheză. Redactor principal (și, începând cu 1991, grafician copertator) la Editura Eminescu, între 1985-2003. Colaborări (cronică literară, cronică plastică, traduceri) la numeroase reviste culturale, începând cu 1974. Redactor și art-director la diverse publicații din țară. A semnat mai multe volume de traduceri și un volum de interviuri. Din anul 2000 până în 2009 – editor executiv la Ziarul de Duminică.