Cartea pleacă de la premisa că Mihail Sebastian este un subiect-turnesol care, prin datele ce pot fi găsite laolaltă în biografia lui (evreu, discipol al lui Nae Ionescu și prieten cu Mircea Eliade, ambii reprezentanți ai dreptei radicale; redactor și colaborator la publicații foarte diferite între ele ideologic: Cuvântul, Revista Fundațiilor Regale, Rampa, Reporter, Viața Românească etc.; țintă, în calitate de evreu-generic, al naționaliștilor radicali, iar în calitate de evreu concret obiect al legislației antisemite introduse de Statul român începând cu anii 30 și căpătând un caracter acut în anii 40; victimă a naționaliștilor evrei, care văd în el un “asimilist” sau chiar un trădător; apropiat al Partidului Comunist în preajma momentului 23 august 1944; victimă a unui accident neelucidat în 1945, care a dat naștere la numeroase legende bazate pe teorii ale conspirației), permite unificarea, compararea și înțelegerea unor contexte altfel eterogene.
“Critica lui Mihai Iovănel e metodică, intensiv analitică, abrazivă, lipsită de sentimentalism și retorică, de o mare vioiciune argumentativă, perfect adecvată mobilului ideologic și caracterologic pe care-l urmărește. Autorul operează prin reducerea conceptuală a discursului lui Sebastian și a comentatorilor lui, astfel încât expunerea capătă caracterul demonstrativ al unui joc logic. Procesul abstractizării se bazează însă pe o excelentă cunoaștere a operei lui Sebastian și a bibliografiei subsecvente (cu veleități exhaustive).” – Paul Cornea Mihai Iovănel a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, secția Română-Engleză, cu o lucrare de licență coordonată de prof. univ. dr. Mircea Martin și având ca temă Funcția literaturii la Richard Rorty. În 2002 a absolvit programul de Studii Aprofundate, specializarea Literatură Română Contemporană, al aceleiași Universități, cu o teză despre Cristian Popescu avându-l coordonator pe prof. univ. dr. Eugen Negrici. În 2011 a devenit doctor în Filologie al Universității București prin susținerea publică a tezei Mihail Sebastian: o monografie (coordonator: prof. univ. dr. Dumitru Micu). Din 2001, este asistent-cercetare la Institutul de Istorie și Teorie Literară “G. Călinescu” din București, și apoi, din 2004, cercetător științific. În cadrul Institutului a fost implicat în proiectul Dicționarului General al Literaturii Române, coordonat de Eugen Simion. Moartea lui Sebastian și ecourile ei imediate Pe 26 mai 1945, sâmbătă, este inaugurată cu fast, în aula Ateneului, Universitatea Liberă Democratică, “universitate fără diplomă și cu studenți benevoli” nou înființată pentru luminarea maselor. Vorbesc în deschidere profesorii Alexandru Rosetti și S. Stoilov, precum și, ca reprezentant al studenților, Dan Savel. Andrei Oțetea deschide cursurile cu o prelegere despre “Întemeierea Principatelor Române”. Presa acoperă entuziast acest “important eveniment, care marchează începutul unei vieți culturale democratice în România eliberată”. Reportajelor descriu o mare afluență și o largă reprezentativitate – inclusiv din punctul de vedere al vârstei: “Agitând cărțile de student, aceste noi legitimații ale unei studenții libere căreia nu i se mai refuză învățătura bună, grupuri de tineri și bătrâni se înghesuiesc școlărește pentru a apuca locurile din față. Trei domnișoare în rochii subțiri și înflorate, cu caietele neîncepute, cumpărate recent, sub braț, vociferează primăvăratec. Un student cu părul alb, cu baston și ochelari se strecoară greu prin rândurile dese ale tineretului, privind cu seriozitate și melancolie exuberanța juvenilă și nerăbdarea proaspeților școlari”. Ziarele din zilele următoare vor anunța orarul. “Victoria” din 30 mai (tipărită însă și difuzată, așa cum se obișnuia în interbelic și se păstrează o vreme în postbelic, cu o zi înainte de data afișată – adică pe 29 mai) anunță “Cursurile de azi 29 Mai 1954. 6-7 Literatură. Prof. Mihail Sebastian: Balzac și problemele sociale ale timpului său. 7-8 Economie Politică. Ing. H. Zilber: Cicluri și crize economice. 8-9 Filosofie. Prof. Barbu Zevedei: Idealism și Materialism. Cursurile se țin în Amfiteatrul Facultății de Farmacie, Et. III”. Pe 29 mai, marți, Sebastian își începe ziua la teatrul Comedia, unde, “cu timiditatea sa caracteristică”, îi cere regizorului-director Sică Alexandrescu o invitație de două locuri pentru părinții săi la piesa “Unul cu bani”. Sică Alexandrescu îl anunță că “Steaua fără nume” va fi reprezentată “pe toate scenele lumii” și îl invită să revină la ora 5 după-masa pentru a semna contractul. De asemenea, se interesează de mersul comediei – purtând titlul provizoriu “Casa cu două fete” – pe care Sebastian o promisese teatrului, dar din care nu apucase decât să schițeze scenariul. Totuși, cu optimismul său de atâtea ori nerealist, Sebastian înaintează termenul 15 iulie. “Pe la douăsprezece”, Sebastian se întâlnește din întâmplare, pe strada Regală (actuala Câmpineanu), cu Margareta Sterian, o veche prietenă, care îl felicită pentru conferința ținută de curând la Sala Dalles pe o temă Balzac. Este îmbrăcat “într-un costum de vară verde-deschis și purtând în mână o servietă mare, neagră” cu acte avocățești. După ce ia masa cu părinții, în casa din Antim no. 45, cum obișnuia zilnic (deși de scurt timp se mutase într-o garsonieră pe C.A. Rosetti), Sebastian pleacă în jurul orelor 14.00. Conform lui Mircea Șeptilici, prietenul și vecinul său, “(î)n fiecare zi, când pleca de acasă, Mihail Sebastian avea un fel de itinerariu precis, de la care nu se abătea în ruptul capului. Anume, parcurgea strada Antim, trecea pe la Școala Poenarescu și ajungea în calea Victoriei, pe la Podul Senatului”. De data aceasta, dintr-un motiv necunoscut, Sebastian alege alt traseu decât acela care l-ar fi dus la Universitate, unde urma să vorbească despre Balzac. Probabil “mai avea de făcut o cursă”, cum va spune Camil Petrescu. Dată fiind diferența dintre ora la care pleacă din Antim și ora la care are loc accidentul, este posibil ca Sebastian să fi făcut un scurt drum la Sala de Justiție, aflată în apropiere. La orele 15, Sebastian este accidentat mortal de un camion având numărul 19 308, condus de un anume Ion Zăpodeanu, în timp ce traversează pe la stația de tramvai de la intersecția dintre strada Bibescu Vodă și Bulevardul Regina Maria: “În dreptul bisericii Sf. Ilie, a traversat strada. La mijlocul ei, el a fost însă surprins de o autodubă, ce se apropia cu o viteză fantastică. În ultimul moment, sperând că totuși bolidul amenințător îl va ocoli, Mihail Sebastian s-a oprit, înfruntând cu privirea pericolul. Șofeurul, care a observat abia în ultimul moment primejdia, a încercat să stopeze, însă frânele n-au răspuns la comandă. Mașina a lovit lateral pe Mihail Sebastian, proiectându-l pe caldarâm. (…) Imediat, trecătorii i-au sărit în ajutor și cu o altă mașină a fost transportat la dispensarul dr. Gâdei. S-a constatat fractura bazei craniului și, cu toate îngrijirile ce i s-au dat, Mihail Sebastian a murit peste câteva minute, la orele 3.15”. În buzunar avea textul dactilografiat al conferinței ce urma s-o țină. Datele asupra accidentului vor fi completate convergent sau divergent. Geo Dumitrescu se va referi la “camionagiul acela beat”, în timp ce Camil Petrescu vorbește de o mașină “în plină viteză” și “cu frânele șubrede” care îl târăște “zeci și zeci de metri”. Sunt variabile care pot depinde și de imaginația celui care le semnează; așa cum un pasajul din reportajul lui George Mihalache (“Mihail Sebastian s-a oprit, înfruntând cu privirea pericolul”) poate fi și o adaptare melodramatic-senzaționalistă la natura tabloidă a revistei “Cortina”. Cert este că accidentul rămâne unul absurd și evitabil. În cuvintele lui F. Aderca, “autocamionul nu era o nălucă și nici nu înainta cu viteza luminii, ca Mihail Sebastian să nu se fi putut feri. N-a fost prins între două camioane, sau între un camion năvălit pe trotuar și zidul unei case”. Motiv pentru Aderca să se întrebe: “De ce a stat locului?”.Scurt excurs în teoria conspirației: un accident regizat? Tocmai acest caracter absurd și ilogic al accidentului este ușa prin care și-a făcut loc teoria conspirației, conform căreia Sebastian a fost asasinat – în mai toate variantele scenariului – de către “ruși”. În condițiile regimul instalat după război, astfel de teorii au putut avea până în 1989 o existență strict orală – dacă nu luăm în considerare o afirmație cam ambiguă a lui D. I. Suchianu, publicată într-un volum de convorbiri din 1986. După Revoluție, însă, au început să pătrundă , mai mult sau mai puțin voalat, în istoria literară. Aleg aici doar exemplu lui Cornel Ungureanu, care, răspunzând la o anchetă, afirma: “Sebastian a fost asasinat. Anecdota cu accidentul mi se pare hazlie. Unde-i dosarul lui Zăpodeanu? Știe cineva de el? Dl. Z. Ornea l-a căutat fără să-i dea de urme. Pe urmă l-am căutat și eu și alți prieteni ai mei (experți ai cercetării, nu amatori). Cu un pic de răbdare vom descoperi și ce-i cu autoduba lui Zăpodeanu și cine trăgea sforile și făcea selecțiile în acel mai al «accidentului»”. Un astfel de mod de a pune problema, dincolo de latura sa senzaționalistă, are totuși legături mult prea firave cu realitatea. În primul rând, ignoră contextul. Sebastian nu se afla nici pe departe în relații de adversitate cu noul regim. Funcționa chiar în Guvern, fiind din 1 februarie 1945 consilier de presă principal în Ministerul Propagandei Naționale (Direcția Presei și Informațiilor); era membru activ al ARLUS; ținea conferințe angajate (la Radio, la sala Dalles, la Uniunea Patrioților etc.) în care, conform lui F. Aderca, “creațiile de artă erau privite acum în latura lor utilă, propagandistică”; era protejatul și prietenul lui Lucrețiu Pătrășcanu, ministrul Justiției; dacă părăsise “România liberă” o făcuse mai curând din antipatie umană pentru “Graur și banda” și din resentiment pentru viața curentă de gazetar decât din rațiuni ideologice (dovadă că ulterior refuză și angajarea la “Jurnalul de dimineață” al lui Braniște sau la “Revista Fundațiilor Regale”, mult mai neutre ideologic decât “România liberă”). În al doilea rând, pentru momentul 1945, Sebastian ar fi fost singurul “civil” lichidat de instituțiile mai mult sau mai puțin oculte ale noului regim. Lichidările sunt deocamdată rezervate unor membri ai elitei restrânse a Partidului Comunist (cazul Ștefan Foriș, fost lider al PCR, arestat în 1945 și asasinat în 1946 cu o rangă de către șoferul sovietic al lui Pintilie “Pantiușa” Bodnarenko), și chiar și în acest caz procesul lichidării, justificat înainte de orice de lupte interne pentru putere, este destul de laborios. Pentru indezirabili și eretici funcționau, în schimb, foarte eficient procedeele numite epurație sau proces public. Chiar a doua zi după moartea lui Sebastian, începe marele proces al ziariștilor colaboraționiști (30 mai-4 iunie). Dacă ar fi fost inconfortabil în vreun fel dorințelor oficiale ale sistemului (ceea ce, încă o dată, nu era cazul), Sebastian putea fi “încadrat” oricând, dată fiind vulnerabilitatea rămasă din vremea colaborării cu Nae Ionescu și “Cuvântul”. În al treilea rând, e improbabil ca în cazul unui asasinat politic instrumentul crimei ar fi fost un accident de automobil. Motivul este simplu: un astfel de accident este dificil de programat. Dacă Sebastian nu ar fi schimbat ruta zilnică sau dacă ar fi făcut un pas în plus accidentul nu ar fi avut loc. De fapt, tocmai plasarea lui pe alt traseu decât acela obișnuit al lui Sebastian e un argument puternic în favoarea accidentului și împotriva asasinatului. Fragmente din volumul în pregătire la Editura Cartea românească