Crearea uniunii economice și monetare europene este un caz unic în istoria statelor suverane. Zona euro este o “societate statală” de un tip complet nou, care depășește conceptul tradițional westfalian al suveranității.
Precum indivizii într-o societate, țările din zona euro sunt în același timp independente și interdependente. Se pot influența una pe cealaltă atât pozitiv, cât și negativ. O guvernare corectă cere ca fiecare stat membru și instituțiile Uniunii Europene să-și îndeplinească responsabilitățile. În primul rând, o uniune economică și monetară înseamnă exact aceasta: două uniuni, una monetară și alta economică.
Uniunea monetară a Europei a funcționat deosebit de bine. De la lansarea monedei euro în 1999, prețurile au fost stabile în 17 țări și pentru 322 milioane de oameni, cu o rată medie anuală a inflației de doar 2,03% – o cifră mai bună decât recordul Germaniei între 1955 și 1999. Mai mult, zona euro a creat 14,5 milioane de locuri de muncă noi începând cu 1999, față de 8,5-9 milioane în Statele Unite. Nu se poate spune că șomajul nu este o problemă gravă în Europa, dar Europa nu este într-o inferioritate evidentă – toate economiile avansate trebuie să sprijine crearea locurilor de muncă.
De asemenea, la nivel consolidat, contul curent al zonei euro este echilibrat, raportul datorii-PIB este mult sub cel al Japoniei, iar deficitul public anual este sub cel al Statelor Unite, al Japoniei sau al Marii Britanii.
Moneda euro în sine nu explică de ce zona euro a devenit omul bolnav al economiei globale. Ca să înțelegem acest lucru, trebuie să analizăm slăbiciunile uniunii economice europene.
Pentru început, Pactul de Stabilitate și Creștere, menit să asigure politici fiscale temeinice în zona euro, nu a fost implementat în mod corect. Dimpotrivă, în 2003 și 2004 Franța, Italia și Germania au încercat să-i slăbească forța. Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană și statele mici și mijlocii din zona euro au oprit ruperea pactului, însă spiritul său a fost compromis.
Mai mult, guvernanța în zona euro nu a prevăzut monitorizarea și supravegherea indicatorilor de competitivitate – tendințe în prețuri nominale și costurile în statele membre, sau dezechilibrele externe ale țărilor din zona euro (în 2005, cu mult înainte de criză, eu am solicitat, în numele consiliului BCE, supravegherea unor indicatoare naționale, inclusiv costul unitar cu forța de muncă).
O a treia sursă de slăbiciune este că nicio unealtă de management a crizei nu a fost gândită la lansarea euro. În mare parte din statele lumii, dar în special în economiile avansate, “benign neglect” (“dulcea neglijență”, n.r.) era la ordinea zilei, la momentul respectiv.
În fine, corelarea dintre bonitatea băncilor comerciale ale unei anumite țări și cea a guvernului creează o nouă sursă de vulnerabilitate, cu efecte deosebit de distrugătoare în zona euro.
Din fericire, au fost făcute progrese, cum ar fi îmbunătățiri substanțiale aduse Pactului de Stabilitate și Creștere și introducerea supravegherii asupra indicatorilor de competitivitate și dezechilibrelor naționale. Au fost introduse unelte noi de management al crizei și există un consens că stabilitatea și prosperitatea UE au nevoie de introducerea pieței unice și a reformelor structurale obligatorii în toate cele 27 de state membre. Uniunea bancară propusă ar ajuta la separarea bonității băncilor comerciale de cea a guvernului.
Dar nici acești pași nu sunt suficienți. În loc să impună amenzi țărilor care încalcă regulile și ignoră recomandările, așa cum ar fi trebuit să facă Pactul, Comisia Europeană, Consiliul European și – aceasta este esențial – Parlamentul European ar trebui să decidă direct ce măsuri vor fi implementate imediat în țara în cauză. Regulile fiscale și anumite politici economice ar urma activării unei “federații prin excepție” în zona euro.
Ideea că o monedă unică înseamnă acceptarea unor limite asupra suveranității fiscale nu este nouă. O “federație prin excepție” apare pe cale de consecință logică din cauza lipsei de efect a amenzilor prevăzute de Pact și este în armonie cu principiul subsidiarității aplicat de la introducerea Pactului: atât timp cât politicile economice naționale sunt în conformitate cu cadrul legal, nu există sancțiuni.
Poate cel mai important element al “federației prin excepție” ar fi puternica sa ancoră democratică. Activarea federației
s-ar face printr-un proces decizional complet democratic, cu răspundere politică clară. Implementarea măsurilor propuse de Comisie și aprobate de Consiliu ar necesita un vot majoritar în Parlamentul European, mai exact al reprezentanților aleși de membrii zonei euro.
În astfel de circumstanțe excepționale, parlamentul țării vizate ar avea oportunitatea să explice Parlamentului European de ce nu a putut implementa recomandările UE, iar Parlamentul ar putea explica de ce sunt în joc stabilitatea și prosperitatea zonei euro. Ultimul cuvânt ar aparține totuși Parlamentului European.
În trecut am sugerat crearea unui minister european de finanțe, responsabil de activarea federației fiscale și economice când și unde ar fi necesar și de administrarea noilor unelte anticriză precum Mecanismul European de Stabilitate. De asemenea, ministerul ar supraveghea uniunea bancară și ar reprezenta zona euro în toate instituțiile financiare internaționale și reuniunile informale.
Cel mai important, în cele din urmă “federația prin excepție” nu ar mai fi o excepție. Ministrul de finanțe ar deveni membru al viitorului organ executiv al UE, alături de ceilalți miniștri care se ocupă de alte departamente federale.
Din această perspectivă, Comisia prevestește un viitor guvern democratic european, după sugestia ministrului german de finanțe Wolfgang Schäuble referitoare la un președinte ales al UE. Consiliul European pare să anticipeze o viitoare cameră superioară a Parlamentului European, cu camera inferioară fiind deja aleasă de cetățenii UE.
Sunt conștient de cutezanța propunerilor mele, dar europenii trebuie să învețe din trecutul recent. Trebuie să ne fie clar ce trebuie făcut pentru a obține o guvernare care este democratică și puternică pe măsura cerințelor.
Text obținut prin amabilitatea Project Syndicate, un proiect nonprofit care pune la dispoziția publicului ideile și opiniile unora dintre principalii actori și comentatori ai scenei economice și politice mondiale.
Jean-Claude Trichet, membru al Consiliului Director al Băncii Reglementelor Internaționale, a fost președinte al Băncii Centrale Europene între 2003 și 2011 și președinte al Băncii Franței între 1993 și 2003.