În 2007, în cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc a demarat proiectul “Experiențe carcerale în România comunistă”, care și-a propus: realizarea de interviuri cu foști deținuți politici; publicarea unor volume de mărturii în care să fie prezentate abuzurile, torturile și tratamentele inumane aplicate “dușmanilor politici și de clasă” în timpul perioadei 1945-1989; constituirea unei arhive audio-video cu materiale ce pot fi utilizate în cadrul viitoarelor muzee care vor fi înființate de IICCMER; realizarea de studii și articole științifice, precum și de materiale necesare în procesul didactic.
În cadrul proiectului al cărui rezultat este și volumul de față au fost realizate peste 190 de interviuri, în toate județele țării și în București. Tema generală este viața din detenție, dar în cele mai multe dintre cazuri relatările celor intervievați vizează și viața de după eliberare. De altfel, pentru majoritatea celor intervievați, eliberarea din temnițele comuniste a însemnat, în fapt, un “transfer” dintr-o închisoare mai mică într-o închisoare mai mare, reprezentată de România comunistă. Elementul de noutate pe care îl propune proiectul de față este dat de faptul că marea majoritate a celor intervievați nu și-a mai prezentat niciodată experiențele de detenție (prin memorii, interviuri etc.).
Volumul de față, al șaselea și ultimul din serie, conține un număr de 11 interviuri realizate în București. Martorii au făcut eforturi deosebite pentru a rememora unele momente tragice din trecutul lor, care sunt în fapt fărâme de istorie, părți minuscule ale unei istorii naționale abrutizate. În ultimă instanță, este și o datorie morală a celor care au supraviețuit de a povesti ce s-a întâmplat, o datorie față de aceia dintre ei care nu au mai scăpat din iadul închisorilor comuniste sau care nu mai sunt în viață acum.
Cosmin Budeancă, absolvent al Facultății de Istorie și Filosofie, Universitatea “Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca (1997), și al studiilor aprofundate de istorie orală în cadrul aceleiași facultăți (1998). Doctor în istorie la Universitatea “Babeș-Bolyai” (2008). A coordonat mai multe proiecte de istorie orală, dintre care amintim: “Imaginea celuilalt în comunitățile mixte româno-germane din județele Hunedoara, Alba și Sibiu”, “Amintiri pentru viitor. Expo – România”, “Rezistența anticomunistă în Țara Făgărașului”.
A publicat: Suferința nu se dă la frați. Mărturia Lucreției Jurj despre rezistența anticomunistă din Munții Apuseni (1948-1958) (coautor, Dacia, Cluj-Napoca, 2002), Rezistența armată anticomunistă din România. Grupul “Teodor Șușman” (1948-1958). Mărturii (editor, Argonaut, Cluj-Napoca, 2004), Mișcarea de rezistență anticomunistă din România. Grupul “Cruce și Spadă”. Mărturii (editor, Argonaut, Cluj-Napoca, 2005), Rezistența anticomunistă din România. Grupul “Capotă-Dejeu” (1947-1957). Mărturii (editor, Argonaut, Cluj-Napoca, 2006), Rezistența anticomunistă. Cercetare științifică și valorificare muzeală, I-II (editor, Argonaut, Cluj-Napoca, 2006), Experiențe carcerale în România comunistă, I (coord., Polirom, Iași, 2007), Forme de represiune în regimurile comuniste (coord., Polirom, Iași, 2008), Experiențe carcerale în România comunistă, II (coord., Polirom, Iași, 2008), Experiențe carcerale în România comunistă, III (coord., Polirom, Iași, 2009), Stat și viață privată în regimurile comuniste (coord., Polirom, Iași, 2009), Experiențe carcerale în România comunistă, IV (coord., Polirom, Iași, 2010), Represiunea politică în România comunistă. “Garda Albă” – organizație subversivă inventată de Securitatea hunedoreană (Argonaut, Cluj-Napoca, 2010), Experiențe carcerale în România comunistă, V (coord., Polirom, Iași, 2011). Este expert al Departamentului Ideologie – Cultură din cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc.
Interviul din care reproducem fragmentul următor a fost realizat cu Eugen Otparlic.
Puteți să-mi descrieți momentul arestării dumneavoastră?
Eram trei studenți de la Medicină și eu: patru într-o cameră. Bătând în ușă, bineînțeles că ne-am speriat: “Cine-i acolo?”. “Poliția, bandiților, deschideți!” Intrat în’untru, blocată ușa în spate, că erau vreo patru care au intrat: “Care ești Otparlic?”. “Eu.” “Ia-ți ceva pe tine și hai, că mergi cu noi!” O scenă de groază, pur și simplu. Eu am zis: “Stai, domne, da’ pentru ce mă arestați? Vreau și io să văd o formă, un act, ceva…”. “Hai, banditule!” Și au început cu dumnezeii și nu știu ce… Am luat ceva pe mine, aveam și un palton și l-am tras și pe ăla.
Ei erau în civil sau militar?
În civil erau, dar înarmați. Și la Securitate tot în civil erau. S-au îmbrăcat militar în ’49. M-au dus la Securitate, unde erau 10 sau 11 celule. În fiecare celulă era câte unu’. Am aflat după aceea când ne-am întâlnit.
Ce sentiment aveați? Vă era frică sau așteptați să vedeți ce se întâmplă?
La început nu ne era frică, că nu ne-am închipuit că se poate bate un om în halul acesta. În momentul când am luat primele contacte și când am fost bătuți, leșinați, și când ne așteptam ca a doua zi să vie din nou să ne bată, și chestia asta a durat vreo două-trei luni… ajunsesem niște schelete. Și întrebările ăstea: “Ce-ați vrut, să dărâmați guvernu’?”. “Nu, domne, noi suntem foștii țărăniști.” Sau știu eu ce-am mai spus noi acolo, habar n-am, nu pot să-mi aduc aminte… Deci scopul lor era să mai prindă și alții. “Ce colegi mai ai? Ce colegi mai ai?” “Păi colegi am fost 100 în serie.” În fine, așa încet-încet am observat că erau între noi unul sau doi agenți de Securitate, care erau și ei arestați. Asta am aflat tot așa, la sfârșitul anchetei, după proces.
Ancheta cum a decurs?
Era o echipă de securiști improvizați, mai aveau și grade de plutonieri, locotenenți. Plutonierul care ne bătea crunt se numea Bursuc, dar cred că era un nume conspirativ. Mai era un maior care era evreu după mine, după noi toți, care se chema Ciupagea. Și ăsta era conspirativ, nu era numele adevărat. Deci ne-au anchetat timp de vreo două luni, cu niște bătăi cumplite. Cred c-ați mai auzit cum se bătea: legat de mâini și de picioare, cu mâinile aici, picioarele legate jos și aici se băga un par. Și lua de parul ăsta și îl punea pe două birouri și după aceea te bătea la tălpi până când leșinai. Când leșinai lua parul, te trântea jos și te uda cu apă tot. Te mai trezeai, iar punea parul, și-ți mai trăgea o bătaie până leșinai a doua oară. Iar după aceea te ducea și te trântea în celulă.
Care era acuzația care vi se aducea?
Acuzația era că luptăm împotriva rușilor, împotriva comuniștilor. Bon, ne-au anchetat, și la un moment dat, într-o noapte, m-am trezit tot așa cu bătăi în ușă: “Ia-ți boarfele”, cum spuneau ei, că asta era expresia lor de patru clase primare. “Ia-ți boarfele și ieși afară!” Noaptea, seara, la 10, întuneric. Sigur că eram timorat, m-am gândit că n-am vrut să spun cutare și dacă mă împușcă? Am ieșit, afară aștepta o mașină de-asta rusească, un Gaz. M-au înghesuit între doi, cu armele în mână, mi-au pus cătușe la mâini. Am mers toată noaptea aproape, nu știam unde. Am încercat de vreo două ori să-i întreb: “Unde mă duceți, domne? Ce faceți…?”. “Taci, banditule!”
Când părea că se crapă de ziuă, cum se spune în Moldova, am văzut că se opresc. S-a deschis o poartă, au vorbit ceva împreună și-au intrat într-o curte. Și pe geamul mașinii ăștia care era destul de afumată și murdară am văzut o clădire sumbră, neagră, urâtă. Am aflat intrând acolo că era închisoarea de la Suceava, zidită de împărăteasa Maria Tereza. Acolo m-au băgat într-o celulă. În fiecare zi venea câte unu’ arestat. Acuma io la o zi, două, m-am împrietenit cu gardienii care erau niște moldoveni de-știa cuminți. “Măi băieți, ce-ați făcut?” “N-am făcut nimic, domne, suntem studenți absolvenți la Politehnică.” Zice: “A mai venit unu’ ieri, a mai venit unu’ alaltăieri”. Nu știam chestiile astea, că eram la secret și nu ne-au scos la plimbare deloc. Deci s-a populat închisoarea.
Care erau condițiile în închisoare la Suceava până la judecarea procesului? Cum se purtau gardienii, directorul?
Extraordinar de prietenoși. Erau cei vechi, toți. Nu știau cum să se scuze pentru servicii, pentru masă: “Vă place masa, nu vă place?”. Nu ne întrebase nimeni până atunci. Ne dădeau și oarecare suplimente la mâncare… Pentru că pușcăria era plină de hoți. La parter, etajul unu erau numai hoți, drept comun. Și deci le rămânea mâncare, pentru că dreptul comun aveau pachete. Era mâncare cât puteai să mănânci. Deci acolo am avut o perioadă de vreo trei luni, patru luni, până prin martie, când s-a terminat ancheta celuilalt lot și s-au lămurit ei cam ce era, că nu era nimic. Apoi ne-au adunat din cele 10 celule în care eram, ne-au pus în niște camioane la grămadă, și ne-au dus la Iași din nou. Da’ atunci ne-au dus la Galata. Și de acolo mai chema pe câte unu’ din noi să ne confruntăm cu ceilalți pe care nu-i cunoșteam, de altfel, și a mai durat ancheta încă vreo trei luni, da’ perioadă în care noi n-am mai fost bătuți în felul acesta. După care, terminându-se și această anchetă, ne-a dus din nou într-o noapte la Suceava, unde ne-a înghesuit în camera 47, la etajul trei. Acolo erau priciuri, niște paturi făcute din scânduri pe lângă perete, și-n colț, unde se dormea unu’ lângă altul, ca lemnele. Și acolo a băgat și acest lot al lui Bogdanovici, Cobâlaș, Străchinaru… Sunt mulți, și multe nume îmi scapă.
E un episod interesant de la Suceava. Eu eram îndrăgostit de o fată. Tot colegă de Politehnică, la chimie industrială. Și într-o zi eu m-am urcat pe putina aia în care se fac necesitățile, pe tinetă. Și era un geam sus acolo, cu mare greutate m-am întins, am auzit niște înjurături pe afară și văd un șir de fete care se plimbau. Știam că fata aceasta, iubita mea, dispăruse de vreo lună de zile. Ea nu era țărănistă, era bănuită c-ar fi fost legionară. Bănuită, că ea n-a fost niciodată legionară. Tatăl ei fusese legionar sau simpatizant, nu știu. Ea stătea la cămin la Politehnică și aveam un fluier de recunoaștere ca să iasă la geam să vie jos, să ne plimbăm. Și io fluier și ea o dată se uită încolo, încoace… Fluier din nou, și când mi-a văzut capu’ tuns chel, și-a făcut cruce, că avusesem un păr frumos, mare… Și ea îmi face un semn (Arată cu degetul în sus – n.n.) “Domne”, zic, “ce semn, ce-o fi asta?”. A făcut de vreo două ori. Știu eu? Dumnezeu sau soarta…
Și peste un sfert de oră aud de sus fluierul. Mi-a făcut semnul că stă deasupra mea. Eu eram la etajul trei, ea era la etajul patru. Bineînțeles, ne-am povestit seara, de la geam la geam, pe auzite. Că mai târziu ne înțelegeam în Morse, în tot felul, cu bilete trimise pe sfoară orizontal sau pe sfoară vertical… aceasta la Pitești.
Și ne-am povestit diverse chestii. Vorbeam în fiecare seară câte o jumătate de oră, câte o oră… Ele erau mai multe, erau vreo trei în cameră. La ele se terminase ancheta, probabil, și într-o seară eu îi spun: “Măi Eugenia”, zic – o chema tot Eugenia, ca pe mine – “ce-ar fi să ne logodim?” Chestie de pușcărie. ‘Ce: “A, bună idee”. “Foarte bine, hai! Uite, eu am o cruciuliță la gât, am scăpat-o de la perchezițiile lu’ ăștia.” Și mi-a trimis cruciulița asta.
Cât timp ne-au ținut pe noi în depozit, tot așa separați pe celule, ancheta la Iași continua. Au mai adunat încă vreo 10 inși, s-au făcut vreo 20 și ceva, și, la un moment dat, ne-au readus la Iași, dar de data aceasta într-un camion toți și atunci ne-am cunoscut între noi propriu-zis. Și ne-au dus la Iași și acolo au mai făcut o dată o anchetă mai mică, de control, pentru că deja se făcuse tot. De fapt, nu era nimic propriu-zis, n-am avut acuze. Au făcut ei un fel de instructaj terminal pentru această anchetă, pentru a o conclude, și după aceea ne-au băgat înăuntru în camion, culcați pe jos, ca vitele, ca animalele. Și ne-au dus la Suceava unde ne-au băgat pe toți într-o cameră…
Așteptați procesul?
Da. Ne-au întors la Suceava pentru proces. Procesul s-a făcut ilegal, în incinta unei pușcării, într-o sală de mese, a gardienilor, iar curtea a fost Curtea Marțială a lui Antonescu, numa’ că-mi face impresia că mai erau civili… Deci cei care au condamnat comuniști, acuma au condamnat pe anticomuniști… Bineînțeles, rechizitoriul la proces a fost foarte slab. De ce? Pentru că noi toți am negat: “Nu e adevărat, nu e adevărat. Ne-au bătut, ne-au bătut, ne-au bătut.” Știam că nu ne mai poate întoarce înapoi. Ne învățasem acuma cu gardienii de la Suceava, care erau niște oameni foarte buni, moldoveni calzi, curați, frumoși, ziceau “domnu'”, nu “ho” și înjurături. Ei nu ne-au înjurat niciodată… Și deci ne-a dat condamnările. Eu și cu Rusu Marius am luat condamnările maxime: 12 ani de muncă silnică.
De ce v-au condamnat mai mult pe dumneavoastră?
Păi noi am fost cei mai activi. Și pe ceilalți mi se pare că unu’ 8 ani, restu’ 6 ani, vreo zece inși cu 6 ani, 2 ani, 3 ani, 4 ani. De exemplu, a venit ajutorul acela american, când a fost foametea, prin ’47. A venit depozitul acela de pe un vapor, l-au trimis cu camioanele și l-am băgat în subsolul Politehnicii. Și cineva ne-a anunțat: “Închideți și păziți, pentru că a venit o echipă de vreo 20 de camioane rusești și se pare că vor veni să vă ia alimentele”. Noi am întârziat un pic distribuirea și ne-am trezit într-o noapte cu 10 camioane rusești și ne-au luat 90% din tot ajutorul. Și, bineînțeles, ne-au dat afară, tot așa, cu picioare, cu arma, și de aici am fost când ne-au legitimat, au venit cu poliție românească…
Din volmul Experiențe carcerale în România comunistă. Volumul al VI-lea, coordonat de Cosmin Budeancă, în pregătire la Editura Polirom.