Lucian Boia – Cum s-a românizat România, editura Humanitas
O nouă carte a lui Lucian Boia. Și, ca de fiecare dată, un subiect nou și o privire altfel. Noutatea demersului explică interesul din ce în ce mai mare pe care îl stârnesc lucrările sale, și nu numai printre cititorii români, ci și în afara României – dovadă stând numeroasele traduceri în engleză, franceză și germană, ca și în maghiară, polonă sau bulgară. Recent, la Universitatea din Jena i s-a acordat de către Siidosteuropa-Gesellschaft medalia „Konstantin Jirecek” pentru merite deosebite în domeniul cercetării istorice. „Lucian Boia a abordat în cărțile lui teme noi, pornind pe urma unor mituri rar supuse dezbaterii”, se spune în Laudatio rostită cu acest prilej.
„Fiecare popor își are propria experiență cu «ceilalți». Puține însă în asemenea măsură și cu asemenea intensitate precum românii. Situat într-o regiune «deschisă» și multă vreme vag structurată, actualul spațiu românesc a cunoscut o diversitate de dominații politice și de infuzii etnice și culturale.”
În Vechiul Regat de dinainte de 1918, populația orașelor era cât se poate de amestecată sub aspect etnic și cultural. În perioada interbelică. România Mare cuprindea, alături de românii majoritari, o diversitate de naționalități ca niciunde în Europa. Lucian Boia înfățișează modul cum, începând cu cel de-al Doilea Război Mondial, apoi în perioada comunistă și în anii care au urmat, această diversitate a dispărut aproape cu desăvârșire. România e astăzi mai românească decât oricând. Din păcate, arată autorul, și românii s-au „românizat”, rupându-se în mare măsură, prin izolaționismul practicat de regimul comunist, de valorile culturii occidentale pe care se clădise România modernă.
„Odată cu afirmarea ideologiei naționale – scrie Lucian Boia –, scopul românilor devine acela de a crea un stat românesc și de a se «scutura», pe cât posibil, de străini. Sub acest aspect, tensiunea atinge cote înalte. Pe de o parte, de «ceilalți» era încă nevoie, și chiar mai multă nevoie ca înainte, în procesul de modernizare a societății, economiei și culturii românești; pe de altă parte, surplusul (fie și «obiectiv» și necesar) de prezență și influență străină stârnește frustrări și reacții adverse. După ce se aflaseră atâta vreme sub dominația sau sub influenta altora, românii simțeau imboldul de a construi o Românie care să fie efectiv a lor. Din această tensiune izvorăște persistentul naționalism românesc, cu latura lui pronunțat «etnicistă» și religioasă (român cu adevărat e considerat a fi românul etnic și de preferință ortodox): o înclinare pe care nu e suficient să o criticăm din perspectiva actuală a «corectitudinii politice»; istoricul, cel puțin, e dator să facă un efort de înțelegere.
Ajungem astfel la sintagma care nu și-a epuizat forța de convingere, aceea a «statului național unitar». Cu alte cuvinte, o Românie românească și o Românie una, fără distincții de ordin regional, pentru a înlătura orice tentație sau uneltire separatistă. Unirea Principatelor a trasat modelul întregii construcții. Sigur, erau cele două țări fondatoare – Moldova și Țara Românească –, dacă nu chiar «curat», cel puțin «aproape curat» românești. Nu e însă mai puțin adevărat că, dincolo de limba comună și de o apropiere crescândă, pe toate planurile, fiecare dintre ele își avea propria identitate istorică. De altfel, la 1859, moldovenii, mai curând decât românii, preferau să-și spună moldoveni (așa cum și astăzi continuă să-și spună românii din Republica Moldova). S-a procedat însă ca și cum nici cea mai mică diferență n-ar fi existat între cele două jumătăți (nu chiar egale) ale noii Românii. Statul unitar! Urmarea, nu tocmai plăcută pentru moldoveni, a fost deplasarea masivă a centrului de greutate spre sudul țării, în principal spre București. Până la 1859, depășită de Țara Românească în termeni demografici și economici, Moldova păstra un incontestabil primat intelectual; avea să-l piardă curând și pe acesta. Iar economic, pare să se fi instalat durabil, de atunci până astăzi, pe locul din urmă. Un sistem mai puțin centralizat ar fi permis poate o dezvoltare regională mai echilibrată. Filozofia «unitară» a rămas însă dominantă în mentalitatea politică românească.”