“Dogville” – ultima “extravaganta” semnata Lars von Trier – a fost, de departe, revelatia celei de-a 56-a editii a Festivalului de la Cannes. Pe 22 mai (11 zile dupa inceperea festivalului si 4 inainte de decernarea premiilor), un sondaj publicat in “Le film franA§ais” il dadea castigator sigur al Palme d’Or-ului. Cel mai spiritual editorialist al publicatiei – Denis Parent – a comentat, anul acesta, Cannes-ul “en direct de Paris”! Adica mereu-imprevizibilul Parent a stat acasa, in papuci in fata televizorului, si a “relatat” ce zic unii-altii (tot parizieni) despre filmele din festival, verificand vechea intelepciune ca anumite lucruri se vad mai bine de la distanta… “O sa fie <Dogville>, iti zic eu, pute a Palme de la o posta!” – spunea un cuplu, “cel mai competent la vest de bulevardul Magenta”; “30 de ani de festival pentru ea, 20 pentru el, asta-ti ascute instinctul!”
Nu stiu ce a mai scris Denis Parent atunci cand, patru zile mai tarziu, “Dogville” nu a primit Palme d’Or-ul… (De la un asemenea juriu te puteai astepta la orice.) Sa nu-l plangem totusi pe Lars: el mai luase, oricum, trofeul suprem acum doi ani, pentru “Dancer in the Dark” (film mai slab decat “Dogville”!) si, cu trilogia “US of A” abia la-nceput (“Dogville” este primul episod), se profileaza o a doua – si poate a treia… – “Palme”; l’affaire est dans le sac!
De ce este atat de formidabil acest film?
In primul rand pentru ca von Trier nu se repeta, reusind sa fie – cu fiecare nou titlu al sau – extraordinar si surprinzator. “Dogville” e o poveste plasata undeva, intr-o localitate fictiva din Muntii Stancosi, care devine – pret de noua capitole – scena unei insolite “tragedii americane”. Von Trier n-a pus niciodata piciorul in SUA, dar asta nu e un impediment: cum a replicat la conferinta de presa, “nici Kafka n-a mers in America pentru a scrie <Amerika>!”… Modestia nu e punctul forte al danezului. Si de ce ar fi? In numai 10 x 2 ani (de la “Europa” incoace), von Trier s-a afirmat drept cel mai pasionant cineast european – singurul care si-a asumat cele mai nebunesti riscuri, construind o opera in care cele mai megalomane ambitii au fost implinite in cele mai stimulatoare filme… “Dogville” este urmarea fireasca a filmului anterior, ce parea sa-l duca intr-un impas; or, ce este entuziasmant la von Trier, un impas il gaseste intotdeauna pregatit cu zeci de solutii! Nu exista problema fara rezolvare – iata o filozofie foarte americaneasca pentru un ins care n-a pus niciodata piciorul in “US of A” si care a fost acuzat la Cannes, in legatura cu “Dogville”, de “anti-americanism”… “Dancer in the Dark” – care se petrecea tot in SUA – era summa unor experimente video-muzicalo-coregrafico-cinematografice; “Dogville” este la antipodul acestuia: un film de 3 ore epurat de orice accesoriu inutil (casele sunt desenate cu creta, mobilierul e redus la strictul necesar etc.), care se foloseste de acest minimalism-limita pentru a emotiona. “Dogville” continua, intr-alt fel, filmul de dinaintea lui “Dancer…” – “Idiotii” – prin concentrarea asupra esentialului: sufletul omenesc. El amesteca teatrul (de la “morality play” la Brecht) si cinema-ul intr-un mod atat de uluitor incat este poate imprudent sa incercam o definire a acestei “directii” inainte de a vedea celelalte doua episoade… Oricum ar fi, “experimentul <Dogville>” a demonstrat – la Cannes 2003 – ca cinematograful (arta hibrida prin excelenta), manipulat genial de Lars von Trier, este pe maini bune. Cele mai bune!