Cum funcționează textul literar? Prin ce mijloace îl emoționează
pe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialul
al cărui prim episod apare în numărul de față.
Serialul este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje
angajate într-o lungă discuție în paginile lui sunt imaginare.
Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul “Italice”
(replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr
generic, care are încă multe de învățat, dar care, în stilul
binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul
îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de
mulți tineri reali, el are fair-play și o dorință reală de a
înțelege). Al doilea, domnul “Drepte”, este un iubitor de
literatură mai experimentat, dispus să asculte și să examineze și
opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebește
de specialiștii reali prin răbdarea de a explica pe înțelesul
oricui ceea ce știe). Subiectul discuției îl reprezintă, repet,
mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoția
estetică.
*
– Am fost aseară într-o vizită și l-am cunoscut pe A. Toată
lumea îmi vorbise despre el ca despre un om cu umor. Ei bine, m-a
dezamăgit. N-are umor. De câte ori spune o anecdotă, simte nevoia
s-o explice.
– Și ce vezi rău în asta?
– Chiar nu-ți dai seama? Explicând o glumă, o stricăm. Îi distrugem
farmecul.
– Sau i-l accentuăm…
– În nici un caz. Poți verifica și singur: fă o ironie într-un grup
de prieteni, explic-o și observă dacă se găsește cineva care să te
aprobe.
– Știu că reacția curentă este una de dezaprobare. Dar aceasta
numai din cauză că oamenii, aproape toți, suferă de vanitate. Dacă
n-ar fi vanitoși, n-ar reacționa așa.
– Nu văd legătura.
– Ar trebui să nu-ți explic, ca să nu distrug farmecul a ceea ce
ți-am spus… Dar nu e în stilul meu… De fapt, ce anume ne place
când cineva ne vorbește cu subînțelesuri? Ne flatează, fără
îndoială, încrederea pe care ne-o arată vorbitorul. Faptul că se
rezumă să schițeze o idee, să o sugereze constituie cea mai bună
dovadă că ne consideră destul de inteligenți ca să completăm
singuri mesajul. Ne simțim astfel admiși – ca parteneri cu drepturi
egale – într-o complicitate electivă, într-un fel de confrerie a
înțelegătorilor (eterna nostalgie a elitei). Dacă, dimpotrivă, se
grăbește să explice sensul ascuns, avem sentimentul unei frustrări
sau chiar ne simțim ofensați: de ce ni s-a retras încrederea?
– Nu ți se pare că ai mers prea departe cu demonstrația (din
politețe nu spun “cu sofismele”)? Dacă ar fi așa cum spui, ar
însemna că o mare parte din literatură – literatura aluzivă – își
datorează succesul doar dorinței noastre secrete de a fi
considerați inteligenți.
– Așa și este. Iar sensibilitatea publicului față de acest gen de
literatură crește în momentul în care scriitorul se mai și referă
la teme de mare interes: sexualitatea și puterea. În secolul
nouăsprezece obsesiile principale erau dragostea și averea. Ele
s-au metamorfozat între timp, s-au radicalizat, dar în esența lor
au rămas aceleași. Le regăsim în operele scriitorilor de pe
întreaga planetă.
– Iată o dovadă că sunt viabile. De ce le-am desconsidera? De ce am
crede că forța lor de a capta atenția a milioane de oameni trebuie
privită cu suspiciune?
– Fără îndoială că sunt teme de maximă importanță, atâta timp cât
rezumă existența însăși și găsesc rezonanță în atâtea conștiințe.
Dar aceasta nu justifică exploatarea lor cu mijloace ieftine,
neliterare. Un șahist are dreptul să recurgă la orice metodă pentru
a câștiga o partidă, însă numai în limitele regulilor jocului. El
nu are, de exemplu, dreptul să-i distragă adversarului atenția cu
petarde și artificii. În mod similar, scriitorul poate recurge la
procedee oricât de inventive în scopul de-a obține succes de
public, dar aceasta numai cu condiția ca procedeele acelea să
rămână literare. El încalcă, de pildă, convenția dacă pune bancnote
între paginile cărților sale pentru a le face mai atractive.
ALEX. ȘTEFĂNESCU. Critic și istoric literar, prozator, dramaturg,
publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947.
Autor a 15 cărți, dintre care a avut un mare ecou “Istoria
literaturii române contemporane. 1941-2000”, apărută în 2005 (s-au
scris despre ea 270 de articole pro și contra, a fost răsplătită cu
Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul Academiei). Emisiunea “Un
metru cub de cultură” difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul
APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, “Istoria
literaturii române contemporane povestită de Alex. Ștefănescu” –
Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.
Adresa sa poștală este: București, O.P. 22, c.p. 22. Cea
electronică este alex2108145@yahoo.com