La National Gallery of Art din Washington, D.C. a fost deschisă expoziția unuia dintre cei mai originali, inovatori și criptici pictori ai veacului al XVI-lea, Giuseppe Arcimboldo. Operele sale, destul de puține la număr, sunt răspândite în multe muzee și colecții ale lumii, așa că efortul de a reuni cât mai multe dintre ele într-o expoziție de anvergură este pe cât de lăudabil pe atât de spectaculos.

Artistul a fost unul dintre plasticienii independenți, greu de categorisit și etichetat, care nu a avut emuli și nici urmași. După dispariția sa, lucrările au trecut printr-o îndelungă și nemeritată uitare, până ce au fost redescoperite de suprarealiști, care și l-au revendicat pe artist drept înaintaș. Stăpân pe o tehnică impecabilă, minuțios observator și reproducător al naturii înconjurătoare, psiholog și ironist de forță, Arcimboldo a știut să subjuge motivul natural fanteziei sale debordante spre a caricaturiza umanitatea.

Giuseppe Arcimboldo (1526-1593) s-a născut la Milano, ca fiu al unui pictor. A îmbrățișat aceeași carieră artistică și, până la 36 de ani, a lucrat în mediul ecleziastic, executând schițe pentru vitraliile domului din orașul natal, pictură de frescă pentru catedrala din Monza și cartoane de tapiserie pentru catedrala din Como. Pe lângă acestea, s-a afirmat prin ilustrații de faună și floră atât de apreciate într-o epocă în care științele naturale erau marea pasiune de “diletanti” a seniorilor laici sau religioși. De curând au fost descoperite niște albume cu desene de-ale sale în biblioteci și muzee de la Viena, Dresda și Bologna. Se pare că această înclinație către studiul istoriei naturale i-a asigurat viitorul: în 1562 este numit portretist al arhiducelui Maximilian de Habsburg (1527-1576), fiul lui Ferdinand I (1503-1564), împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană (1558-1564), care era fratele mezin și urmașul la tron al lui Carol Quintul. Când Maximilian devine, la rându-i, împărat în 1564, artistul capătă râvnita poziție de pictor al Curții Vieneze, unde deja trăia de doi ani.

Anotimpurile cu chip de om

Stăpânitor luminat, cu solidă educație umanistă deprinsă la Madrid, la curtea unchiului său, Maximilian II era foarte interesat de științele naturale. Când s-a instalat pe tron, a adus la Viena un elefant și a fondat o grădină zoologică și una botanică. Iar naturaliștii și oamenii de știință aveau în împărat un protector generos, care le încuraja studiile și le oferea mijloace să-și întreprindă cercetările. Nu putea exista un mediu mai propice decât acesta pentru manifestarea capacităților combinatorii și sintetice ale lui Arcimboldo.

Deprins a face desene amănunțite de plante și animale, artistul a început să execute portrete compozite, simbolice, folosind repertoriul pe care i-l ofereau produsele livezii, viei și grădinii de zarzavat. Motivul anotimpurilor nu era o noutate: încă din Evul Mediu târziu, breviarele și cărțile de rugăciuni decorate cu miniaturi cuprindeau scene în care fiecare sezon era reprezentat printr-o activitate specifică; apoi, contemporanul său, Pieter Bruegel cel Bătrân – ale cărui opere se numărau printre mândriile colecțiilor suveranilor casei de Habsburg – le-a ilustrat prin muncile agricole și prin specificul vieții rurale. Arcimboldo a mers la origini, la un limbaj al formelor naturale esențiale, așezate într-un raport elocvent unele față de altele. “Anotimpurile” sale se prezintă ca patru portrete în profil, destinate a fi expuse față în față: “Iarna” cu “Primăvara” și “Vara” cu “Toamna“. Pe fondul întunecat se decupează chipurile încruntate sau surâzătoare ale ființelor destinate a reprezenta fiecare sezon, pentru iarnă și toamnă trăsături masculine, pentru primăvară și vară, feminine. Un trunchi scorburos, cu un ciot drept nas și o iască drept buze, cu mușchi și rămurele în locul bărbii țepoase și frunze de iederă ca păr, întrupează “Iarna“. Pe umeri are prinsă o pelerină din rogojină – cu inițiala M, de la numele împăratului, împletită în textură – iar la gât îi atârnă, drept ornament, o lămâie și o portocală cu frunzele lor verzi, cerate.

În portretul “Primăverii” (foto 7) au fost identificate 80 de soiuri diferite de flori. Chipul este îmbujorat și vesel, contrastând cu ridurile și expresia morocănoasă a “Iernii“. Gulerul alb și atitudinea mândră a personajului îl plasează în clasa aristocrației.

Și “Vara” este radioasă și râde din tot sufletul cu dinți de fasole și buze de cireșe. Straiul elegant este făcut din împletitură de spice, pe guler este țesută semnătura artistului, iar data se află pe umăr. Între grâne și legume apar porumbul și vânăta, proaspăt aduse din Lumea Nouă, respectiv din Arabia.

În trăsăturile bărbătești, vulgare – ca ale unui țăran abrutizat de muncă și băutură – ale “Toamnei” sunt adunate roadele specifice: struguri, mere, pere, gutui, dovleci și frunzele decorative ale tuturor acestora, susținute la umeri de un veșmânt format din scândurile unei buți de vin. Picturile au fost executate în 1563.

La cererea împăratului, căruia lucrările i-au plăcut foarte mult și a dorit să-și împărtășească trăirile estetice și altor capete încoronate, artistul a făcut copii, unele la 10 ani diferență. Spre finele carierei avea să se reîntoarcă la tema anotimpurilor realizând o lucrare în care le-a concentrat într-o singură figură (foto 8). De data aceasta nu a mai apelat la profil, ci a preferat impostarea trei sferturi. Trăsăturile de bază sunt ale iernii care, prin trunchiul cu scoarța aspră ce sugerează ridurile și cioturile presărate pe ea, ca niște ciorchini de negi și bube, dau un aspect hidos, mefiant, acestui chip matusalemic, ursuz, pe care nici chiar strălucitoarele ornamente – colierul de flori și cerceii din cireșe ce evocă primăvara, pandantivele din spice de grâu ca atribute ale verii și boneta din struguri și mere ca produse ale toamnei – nu reușesc să-l înveselească.

Pare o parabolă a bătrâneței, căreia nu i se mai potrivesc podoabele celorlalte vârste, contigue anotimpurilor roditoare și pline de voioșia speranțelor împlinite. A fost avansată chiar ipoteza că ar putea fi vorba despre un autoportret simbolic și premonitoriu.

Autoportretul

Un autoportret al artistului (foto 1), executat în peniță și laviu, se păstrează la Galeria Națională din Praga. Chipul prelung și fin, barba scurtă, ochii de nuanță deschisă cu privire copleșitor de tristă, gulerul plisat ce-i înconjoară obrazul subțiindu-i și lungindu-i gâtul, boneta simplă ce-i acoperă creștetul, dezvăluie trăsăturile senioriale ale unui om din elită, spiritualizat și preocupat, obosit și, poate, suferind. Greu de acceptat că acest aristocrat sobru și rafinat ar putea fi ghidușul și ingeniosul autor al glumelor plastice, bogate în aluzii și vii în cromatică, care i-au încântat pe împărații și curtenii de la Viena.

Dar Arcimboldo nu a fost o excepție în lumea artiștilor, unde era sesizată o flagrantă discrepanță între aspectul creatorului și subiectele abordatre ori modul lor de tratare: deși alcoolic, cartofor și scandalagiu notoriu, dar autor de compoziții cu tematică sacră, Michelangelo Merisi da Caravaggio s-a reprezentat cu beretă de catifea împăunată, haine scumpe și spadă strălucitoare la brâu, ca un adevărat cavaler, cu toate că era plebeu; Adriaen van Ostade, autor de scene cu țărani bețivi și bătăi la han avea aerul unui gentilom înveșmântat în straie de mătase neagră și învăluit în pelerină, cu mâna înmănușată sprijinită pe garda spadei în portretul pictat de confratele Frans Hals; în portretul datorat lui Anthony van Dyck, Frans Snyders apare tot în haine bogate, negre, cu guler și manșete de dantelă fină, dar cu fața trasă, ochii în fundul capului, pomeții proeminenți, obrajii supți și pielea gălbejită ca a unui bolnav de stomac sau de ficat, în totală imposibilitate de a se bucura de plăcerile gastronomice pe care le imortaliza în apetisantele sale naturi statice, unde vânatul și pescăria își disputau întâietatea în bucătăria caselor mari olandeze. În autoportret, Arcimboldo are multe similitudini de fizionomie și psihilogie cu hieraticul “Necunoscut din Prado“, acel grande de Spania, măiastru portretizat, în negru, alb și aur, de El Greco.

Cele Patru Elemente

O altă suită de chipuri compozite este aceea a “Celor Patru Elemente“: Pământ, Aer, Apă, Foc. Folosind tot profilul și închegarea trăsăturilor din animale sau obiecte disparate, comprimate în poziții uneori ciudate spre a recompune nasul, urechea sau ochiul personajului, cele patru picturi erau menite să completeze seria anotimpurilor. De fapt, ambele suite au fost dăruite împăratului în ziua Anului Nou 1569, fiind însoțite de un poem explicativ, cu peste 300 de strofe, compus de umanistul italian Giovanni Battista Fonteo spre glorificarea persoanei și timpurilor de mare prosperitate ale patronului.

În picturi fuseseră inserate elemente ce trebuiau interpretate ca semne ale măririi și puterii Casei de Austria: atât “Pământul” cât și “Focul” aveau la gât primul o blană de berbec, iar al doilea un colier, cu referire directă la Ordinul Lânei de Aur instituit de Habsburgi. În reprezentarea animalelor care formau trăsăturile “Pământului” nu s-a ținut seama de dimensiunea lor reală și nici nu sunt reduse la scară unele față de altele (capul elefantului, ce constituie urechea și pometul personajului este mai mic decât vulpea și iepurele ce formează obrazul și, respectiv, nasul, iar pielea de leu ce acoperă umărul este de aceeași mărime cu aceea de berbec, care ornamentează pieptul).

Aceeași situație se păstrează și la “Apă“, unde au fost identificate peste 60 de ființe acvatice, de la foci, morse și țestoase, la sepii, cai de mare, stridii și creveți, homari și crabi, rechini și pisici de mare, țipari și broaște, știuci și păstrăvi, totul împodobit de corali stacojii și perle strălucitoare.

“Aerul” nu s-a păstrat decât în copii ulterioare și era compus din zburătoare de tot felul.

“Focul” are păr din flăcări, obraz din silex, ureche și nas din amnara, frunte din fitil, bărbie și gât din opaiț, ceafă din mănunchi de lumânări aprinse, iar ochiul e un muc de lumânare stins; bustul este format din țevi de tun și de pistoale strânse în colanul de aur al ordinului mai sus amintit.

Împăratul, Bibliotecarul, Juristul, Bucătarii, Grădinarii

Arcimboldo nu s-a limitat doar la reprezentări simbolice, ci a pictat și portrete ale unora dintre curtenii și slujitorii imperiali. Unul dintre cele mai faimoase este acela al “Bibliotecarului“, compus din cărți deschise sau închise, coperți și cotoare frumos legate în piele, degete din semne de carte și barba din pămătufuri pentru șters praful. Acest chip al istoricului curții, Wolfgang Lazius, a devenit o imagine emblematică pentru suprarealiști. În “Juristul“, prin pui fripți și cozi de pește sunt sintetizate trăsăturile posacului vicecancelar Ulrich Zasius, un personaj meschin, lacom, alunecos și urât de contemporani. Lucrarea a avut darul de a-l amuza foarte mult pe Maximilian II.

După moartea împăratului, Arcimboldo este păstrat în serviciu de fiul acestuia, Rudolf II (1552-1612), care-i succede la tron și mută capitala imperiului de la Viena la Praga. El însuși mare amator de arte, antichități și curiozități, colecționar maniac și patron al științelor, a concentrat în noua sa capitală comori adunate din toate colțurile lumii și a atras savanți de pretutindeni (între ei astronomii Johannes Kepler și Tycho Brache cel cu nas de aur, spre a-l ascunde în urma unui duel de tinerețe). Așa că excentricul Arcimboldo se afla în mediul potrivit de exprimare plastică și de expunere a compozițiilor sale ermetice. Un contemporan vorbea despre suita de portrete ale tuturor curtenilor “pictate de mâna divină a lui Arcimboldo al nostru”. Dar această galerie, din păcate, nu s-a păstrat.

În schimb, mâna sa a mai dat la iveală niște foarte amuzante naturi statice “reversibile”, a căror panotare putea oferi imagini diferite: privite normal prezentau un taler sau un coș cu fripturi suculente sau cu zarzavaturi ori fructe pârguite dar, întoarse cu capul în jos, revelau chipurile bucălate și rubiconde ale bucătarilor sau grădinarilor pentru care tipsia sau panerul erau pălării. Exista o diferențiere și între grădinari (foto 4), cel ce se ocupa de grădina de zarzavat avea obrajii din cepe, buzele din ciuperci, nasul din hrean, ochii din usturoaie și barba din păstârnac, pe când cel ce avea în grijă livada de pomi fructiferi avea obrajii din mere, buzele din cireșe și corcodușe, nasul din pară, ochii din castane și pletele din ciorchini de struguri. În expoziție, aceste tablouri apăreau ca naturi statice dar, sub ele, era plasată câte o oglindă pentru a fi vizibilă și cealaltă “față”, aceea umană, ascunsă.

Portretul împăratului în chip de “Vertumnus” (foto 3), zeul roman al anotimpurilor și al vegetației, este o apologie a abundenței și armoniei din vremea domniei sale. Prezentându-l frontal, artistul a adunat în această compoziție o profuzie de grâne, legume, fructe și flori produse pe tot întinsul vastului imperiu. Expresia zâmbitoare și jovială a personajului accentua mesajul privind bunăstarea și lipsa de griji din acele vremuri. Și acest tablou a fost însoțit de compoziții lirice, doua dintre ele aparținând chiar autorului, altele câtorva poeți care lăudau atât opera, cât și pe cel care o suscitase și căruia îi era închinată drept omagiu, Rudolf II. Totuși, pictura a produs ilaritate la curte și nu a fost receptată ca o glorificare a suveranului.

Pe lângă aceste picturi, Arcimboldo a mai executat și schițe de costume și ornamente pentru parăzi, turniruri și diverse sărbători ale curții, ca și studii de animale și plante din grdinile zoologice și botanice ale curții.

Înapoi în prezent

În expoziția “Arcimboldo – Nature and Fantasy” (“Natură și fantezie”) se află 17 picturi ale maestrului milanez de la curtea Habsburgilor, ce provin de la Kunsthistorisches Museum din Viena, de la Muzeul Luvru din Paris, de la Muzeul Național din Stockholm, de la Muzeul Orășenesc din Cremona, de la Castelul Skokloser și dintr-o colecție particulată. Spre a completa discursul expozițional, în vitrine sunt prezentate desene și gravuri, albume și carnete de schițe, manuale de zoologie și botanică din vremea artistului, majoritatea din patrimoniul muzeului organizator.

Ca să demonstreze actualitatea operei lui Arcimboldo, în hol, înainte de a pătrunde în sălile de expoziție, vizitatorul este întâmpinat de o sculptură policromă, din fibră de sticlă, de mari dimensiuni (foto 5), datorată artistului Philip Haas și inspirată de “Iarna” maestrului italian din secolul al XVI-lea.

Prezență solitară în lumea artistică a vremii sale, bogată în nume celebre și în realizări remarcabile, Giuseppe Arcimboldo a fost un plastician ce și-a depășit epoca prin portretistica sa ingenios compusă din produse naturale, prin doza de umor imanent și prin fantezia debordantă ce erau atât de gustate de extravaganții săi patroni imperiali, dornici să adune cât mai multe ciudățenii în cabinetele lor de curiozități, pompos intitulate “Kunstkammer”. Opera sa era destinată a da, peste veacuri, un impuls creativității artiștilor avangardei care l-au considerat părinte spiritual în producerea de monstruozități antropomorfe rodite din încrucișerea diferitelor regnuri. Chiar și astăzi, Giuseppe Arcimboldo pare un excentric pus pe șotii ce ricanează, din spatele portretelor sale cu cheie, pe seama păcatului trufiei și al vanității umane.

Fotografii de Adrian-Silvan Ionescu

ADRIAN-SILVAN IONESCU (n. 1952) a studiat la Liceul de Arte Plastice “N. Tonitza” [i apoi la Institutul de Arte Plastice “N.Grigorescu”, sec]ia Istoria [i Teoria Artei, pe care a absolvit-o în 1975. A lucrat ca muzeograf la Muzeul Na]ional de Art`, apoi la Muzeul Municipiului Bucure[ti, unde a fost chiar director adjunct (1990-1993), dup` care a fost consilier cultural la Inspectoratul pentru Cultur` al Municipiului Bucure[ti (1994-1995). S-a dedicat cercet`rii [i, din 1995 pân` în prezent, este cercet`tor [tiin]ific I la Institutul de Istorie “N. Iorga”. Doctor în [tiin]e istorice (1997). Din 1996, a început s` predea. Actualmente este profesor asociat la Universitatea Na]ional` de Arte [i la Universitatea Bucure[ti, Facultatea de Istorie, unde sus]ine cursuri de istoria fotografiei [i a filmului, istoria artei [i a costumului. Este critic [i istoric de art` cu o lung` activitate de cronicar plastic [i organizator de expozi]ii. A publicat 12 c`r]i [i a editat alte 3. Pentru lucr`rile sale, a fost distins cu Premiul Academiei Române (1992), Premiul Uniunii Arti[tilor Plastici pentru critic` (2002) [i Premiile “Simion Mehedin]i” (2003), “Nicolae B`lcescu” (2008) [i “I.C. Filitti” (2009) ale Funda]iei Culturale “Magazin Istoric”. Este cavaler al Ordinului Meritul Cultural (2004).

Subiecte #Arcimboldo