Ulița ce permitea – până la construirea Curții Noi – accesul la vechiul Palat Domnesc dinspre Drumul Târgoviștei s-a numit o vreme Podul Ișlicarilor. Unii înclină să creadă că acest nume s-ar fi datorat negoțului cu ișlice, un fel de potcap viu colorat adus pe aceste meleaguri în epoca fanariotă, breasla ișlicarilor fiind înființată împreună cu breasla șalvaragiilor în anul 1783, de Mihail Suțu.
Alții sunt de părere că numele cel vechi semnifica rangul uliței
și că s-ar traduce astăzi prin “strada boierilor” sau “strada
principală”. Adevărul se află, de obicei, la mijloc. De ce n-ar fi
putut exista pe strada principala și prăvălii de ișlice? Dimitrie
Pappasoglu vorbea, cred că în ziarul “Românul”, de o corporație a
ișlicarilor. Descriind aceste ciudate pălării, interzise
“mahalagiilor proști”, scria, făcând apel la amintirile din
copilărie, că “erau în mărime după cum cerea rangul și dacă nu ar
fost croite din material ușor, i-ar fi doborât la pământ pe
cinstiții boieri cu povara lor. Asemenea când urca în rădvan,
boierul se căznea amarnic, căci ișlicul era înalt și gros cât un
copilandru buhăit”. Ne putem imagina chinurile purtătorilor de
ișlice. Din fericire, distanțele parcurse erau scurte, de cel mult
cinci ori lungimea străzii Ișlicarilor, care, precum se poate
constata și astăzi, abia atinge trei sute de metri.
Podul Ișlicarilor începea din dreptul casei banului Ienăchiță
Văcărescu, din care cauză s-a numit o vreme “Podul de la Domnița
Văcărească”, în amintirea văduvei marelui ban, fiica lui Ion
Gheorghe Caragea.
Înainte de 1692, pe aceste locuri și până în dreptul mânăstirii Sf.
Ioan cel Mare, se întindea grădina Măgureanului, proprietatea
Cantacuzinilor. Învecinându-se cu proprietățile cumnatului lor,
contele Constantin Bălăceanu, confiscate de Constantin Brâncoveanu,
grădina a fost desființată pentru tăierea legăturii dintre palatul
de pe malul Dâmboviței (confiscat și el) și drumurile către
Târgoviște și Mogoșoaia, la capătul acesteia voievodul înălțând
Hanul Constantin Vodă.
În partea estică a grădinii au existat până în 1881 Biserica și
Școala Măgureanu. Biserica, realizată, inițial din lemn de Șerban
Cantacuzino, a fost zidită de marele vornic Pârvu Cantacuzino în
anul 1761. Lângă biserică erau niște “case mari”, ce cuprindeau o
sală spațioasă, patru odăi, două cămări, două tinzi și două
foișoare, precum și un șir de chilii în apropierea Damboviței. În
aceste “case mari, cu beciuri și cu deosebite odăi la poartă, un
loc de ajuns pentru dascăli și elevi”, a fost mutată în anul 1803,
după cutremur, școala de la Domnița Bălașa, noul locaș numindu-se
“Academia Grecească”. Acolo au învățat Eufrosin Poteca, Barbu
Știrbey, Petrache Poenaru, Nicolae Golescu și multe alte
personalități ale culturii și vieții politice românești.
Tot în “casele cele mari de la Măgureanu” a funcționat din 1851 –
vreme de patru decenii – Liceul Sf. Sava. Peste drum de Măgureanu
și în fața Bisericii Sf. Dumitru se aflau casele căminarului
Drugănescu. “De aici – precizează I.C. Filitti – a pornit în ziua
de Paști, 23 martie 1847, năprasnicul incendiu al Bucureștilor, din
cauza unui foc de pistol tras de fiul Zincăi Drugănescu, tânărul de
11 ani Constantin Filipescu, care a aprins casele”.
Într-o fotografie din I855, locul caselor Drugănescu este indicat
de un butoi, în amintirea butoiului cu păcură ce produsese
sinistrul… Vecine erau casele Bisericii Sf. Dumitru, unde a
funcționat între 1864-1897 Sf. Sinod și unde a fost judecat –
abuziv – mitropolitul Ghenadie Petrescu.
Cât privește istoria bisericii de care am amintit, ea coboară până
în anul 1655, când, într-un proces dintre episcopia Buzăului,
căreia îi servea acest lăcaș de metoh, și marele boier Radu
Dudescu, aici a-a făcut jurământul pentru stabilirea adevărului. De
atunci Bisericii Sf. Dumitru i se spune și “biserica de jurământ”.
Casa din spatele ei, reconstruită în iunie 1850, a aparținut până
la 19 aprilie 1827 banului Constantin Bălăceanu. Lângă ea, pe locul
unde se află Studioul Cassandra al Academiei de Teatru, a fost
cândva casa doctorului Darvari. Vis-a-vis a locuit doctorul
Silvestru Filitti, fratele episcopului Constantin Filitti al
Buzăului. Distruse de marele incendiu, în locul caselor doctorului
Fllitti, căpitanul Budișteanu a construit hanul ce i-a purtat
numele, transformat ulterior în Hotelul Budișteanu.
Printr-o minune, majoritatea imobilelor construite pe această
stradă înainte și după 1847 există și în prezent. Șirul pitoresc de
case care sfârșește în dreptul fostului Hotel Regina – rebotezat
Central, iar sub comuniști Rahova – i-au adăpostit în preajma
anului 1900 pe negustorii de mărunțișuri ai Capitalei, multe
prăvălii fiind împărțite în raioane minuscule, cu proprietari care
se concurau pe viață și pe moarte. Nu mai spunem că, sfidând
înghesuiala, se mai găseau în aceste prăvălii mici ateliere de
stopat haine, de confecționat bijuterii, de reparat pendule și
ceasuri de buzunar. Această porțiune cu un vad comercial atât de
intens s-a numit până în primii ani de domnie ai Iui Carol I “Ulița
Franțuzească”, datorită faptului că pe ea se afla – undeva între
Hotelul Budișteanu și Hotelul Central – Consulatul Franței.
Podul Ișlicarilor continua de la Poarta de sus a Curții Domnești
până la intersecția cu Podul Beilicului din Piața Sf. Anton,
această porțiune numindu-se în unele documente “Podul prin Curtea
Veche” și, mai târziu, pe vremea lui Cuza, “Ulița Curtea Veche”.
După scoaterea la mezat a Curții Vechi de către Vodă Hangerli, aici
au apărut, unul după altul, câteva dintre cele mai cunoscute hanuri
ale Bucureștilor, precum Hanul Roșu, ce aparținea familiei Golescu,
Hanul Verde, Hanul Mustacoff și Hanul Manuc. Tot aici, față-n față
cu fosta Baie Sf. Pantelimon, a existat la finele secolului XVIII
Cafeneaua lui Altântop, spaima stăpânirii, un pitac domnesc
poruncind cu strășnicie patronulul să interzică “taclalele despre
domnie sau stăpânirea turcească”.
La capătul “de jos” al acestei străzi a biruit timpul cea mai veche
biserică a orașului, având hramul Bunavestire. Până la strămutarea
Curții Domnești, a fost biserică domnească. În epoca regulamentară
a fost frecventată de demnitarii și ofițerii ruși, poate nu
întâmplător dacă luăm în considerare vechimea și rostul ei de
biserică domnească. Prin 1867, strada a primit numele Domnitorului
Carol, iar din 1881 a cuprins Podul Beilicului până la
Caravanserai, în dreptul căruia s-a construit, din piatră, podul
Șerban Vodă. A rezistat pe această întindere și sub numele de
strada 30 Decembrie până la tăierea prelungirii fostului Bulevard
1848 în anii 1966-1973. După “revoluție”, i s-a schimbat iarăși
numele – în strada Iuliu Maniu – și din nou – până când? – în
strada Franceză.
In imagini: 1. Biserica Domnească; 2. Colț din strada Carol, pe
locul Halei de păsări; 3. Spre Piața de Flori – 1928; 4. Schitul
Măgureanu; 5. Bazarul Kirsch; 6. Fanarioți la plimbare; 7. Strada
Carol; 8. Magazinul lui Leopold Pațac
EMANUEL BADESCU (n. 25 august 1952) este bibliotecar în cadrul
Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Române. Licențiat în
istorie la Universitatea București, a colaborat cu peste 1.000
articole la revistele “Formula AS”, “Lumea Magazin”, “Magazin
Istoric” și la “Ziarul de Duminică”. A publicat 1 Decembrie 1918
Alba Iulia – București și Imnurile naționale la români. Este și
coautor al volumelor Scurtă istorie a regalității în România,
Nicolae Ionescu. Bucureștii de altădată, De la Vatican la
Ierusalim, Conspirația securității, Bucureștii în imagini în vremea
lui Carol I (volum premiat de Uniunea Scriitorilor).