Unicul nostru cliseu regional – ar fi exagerat sa-l numim geopolitic – e acela care sustine ca, dintre toti vecinii sai, Romania s-a “inteles” cel mai bine cu Marea Neagra.
Este aici un fel de transpunere mioritica a sentimentului ca statalitatatea nationala s-a cristalizat intr-un context instabil, tumultuos si adesea ostil. In materie de vecinatati, e pana la urma normal sa-ti cunosti mai bine fostii adversari: ai luptat cu ei, le-ai suportat viciile si vicleniile, asa incat raportul cu ei sfarseste intr-un soi de familitaritate predictibila. Marea Neagra, in schimb, ne este mult mai putin limpede, atat pentru ca nu suntem un popor de navigatori, cat si pentru ca valurile ei n-au fost niciodata insangerate.
In ultimii ani, am inceput sa redimensionam relatia cu vecinii terestri si sa ne interesam mai mult de spatiul pontic. Republica Moldova, pe care am recunoscut-o primii, ramane o tema vitala pentru actiunea noastra politico-diplomatica. S-a produs reconcilierea cu Ungaria. Incercam sa vedem “noua” Ucraina fara ghilimele sceptice. Am pastrat o conexiune utila cu Belgradul si facem tandem cu Bulgaria in cursa spre UE. O similara intensificare a inregistrat si implicarea noastra in aranjamentele de la Marea Neagra (OCEMN, pe linie economica, si BLACKSEAFOR, pe linie militara).
Dintre statele litorale, Georgia e singurul partener cu care n-am avut dificultati “istorice”. Micul stat transcaucazian (sub 70.000 km patrati si circa 4 milioane de locuitori) este mostenitorul unei sinteze culturale care acomodeaza grecitatea milesiana, scurtele dominatii romane si persane, crestinismul bizantin (incepand cu secolul IV), stapanirea araba, anexarea la imperiul tarist (1801) si, data fiind originea georgiana a lui Stalin, comunismul sovietic. Intre presiunea arabilor (secolele VII-VIII) si navalirea hoardelor lui Timurlenk (de la sfarsitul secolului XIV), Georgia medievala a inflorit ca regat de orientala abundenta spirituala: manastirile (amintiti-va de Ivirion, la Athos), arta manuscriselor inluminate si epopeile (precum Viteazul in piele de tigru) s-au bucurat, sub sceptrul unificatorului Bagrat al III-lea ori sub luminata domnie a reginei Thamar, de cea mai creativa ambianta.
Noua, Georgia ni l-a daruit pe Antim Ivireanul. Ei insasi, dupa ani de razboi civil, si-a oferit independenta, pe care cladeste, acum, un dorit (chiar daca problematic) destin european. Tbilisi renaste spectaculos. Republicile separatiste (Osetia de Sud si Abhazia) vor intra pesemne intr-o combinatie federala, mai ales daca trupele rusesti stationate acolo vor fi retrase, conform acordului recent incheiat. Vizitata de fostul papa Ioan Paul al II-lea si de actualul presedinte american, George Bush, capitala georgiana a primit, astfel, cheia de dialog cu Occidentul pe orbita caruia a gravitat, voluntar, in pofida tututor vicisitudinilor.
Tanarul presedinte Shakashvili, un campion al urgentei democratice, trebuie ajutat de “noii prieteni ai Georgiei”, printre care si Romania. Avem nevoie de Georgia daca vrem ca Marea Neagra sa ramana prietenoasa si sa capete reflexe atlantice.