Nu e nevoie de prea multe randuri pentru a-ti da seama ca ai in fata manifestarea unei bucurii rare de a povesti, de a aseza in fata cititorului nimic altceva decat prea-plinul unui “povestas”. Iulia Sala* nu fabrica, nu insaileaza, se tine departe de orice artificialitate tehnicista, tocmai pentru ca pornirea ei de a povesti este una sincera, de-a dreptul organica.
“Xu Ling o vazuse pe fata cu cele mai mici picioare din tinut la rau. O urmarise pe ascuns cum si le dezgolise pe rand, scotand cu grija fiecare fasie de panza, ca si cum ar fi scos la lumina soarelui cele mai minunate fructe, pe care nici un muritor nu le-ar fi putut gusta, doar zeii cei rasfatati le-ar fi strivit in falcile lor hulpave, lasand sucul dulce sa le ude gatlejurile insetate”. Aceste instante pe care Iulia Sala le pune in fata noastra sunt fragmente decupate din materia uniforma si totusi in continua agitatie a vietii.
Atunci, de unde vine sentimentul constant ca te afli intr-un teritoriu cvasimagic, departe de obisnuitul “realism” cotidian? Povestasul extrage, printr-o actiune similara celei intreprinse de zeii rasfatati, din intregul izolat, esenta materiei (viata), exact ceea ce merita a fi povestit: povestirea nu este neaparat morala sa, ci tocmai semnul de intrebare care ramane la sfarsitul vietii. Nu se acorda raspunsuri, ba chiar se augmenteaza starea de incertitudine.
Autoarea nu tine sa ofere un final neasteptat, de cele mai multe ori destinul personajelor sale fiind unul previzibil, intr-o logica a tragediei: Wu Ling poate fi asemanata oricarui personaj uman din mitologia greaca (incercam sa decupam similitudinile existente pe un palier general) care sfideaza zeii: picioarele sale, cele mai mici din tot tinutul, sunt un semn de orgoliu, o denaturare (reusita in respectivul canon) a datelor initiale (acordate de divinitate). Este o forma de hybris. Bineinteles ca pedeapsa este iminenta: ea vine sub forma unui tren (aici intervine si o doza de ironie) ce reteaza tocmai podoabele obtinute cu atata chin.
Povestirea (daca o putem numi astfel) ce da numele volumului, Casa cu pereti de vant, este o punere in abis a intentiei autoarei: imposibilitatea de a accepta progresul ca pe un dat natural, de a forta artificialitatea ca mers natural al lucrurilor. Transmutarea din zona traditionala in teritoriul modern, unde mobila pare a fi din lemn, dar nu este, poate fi vazuta si ca alegorie a scrierii: se justifica si maniera traditionala in care scrie Iulia Sala.
Oare, ducand comparatia pana la capat, sa citim in fragmentul urmator o prevestita moarte a literaturii?
“Ce nu putuse sa-i spuna prietenei sale casa cea veche, ca sa n-o intristeze, era ca ele erau legate nu numai prin momentele petrecute in ultimul timp, singure, dar si prin destinele tuturor celor care fusesera parte din viata lor si ca, dupa moartea batranei doamne, ea se va sinucide, urmand-o in lumea de dincolo, acolo unde casele au pereti de vant si acoperis de nori”.
Este o varianta de lectura, sau am putea pur si simplu sa citim randurile tinerei scriitoare cu placerea pe care in mod sigur ea a pus-o in actul scrierii. Oricum am proceda, “Casa cu pereti de vant” se arata ca un volum deosebit in peisajul acaparat de realismul crud, de noul naturalism al generatiei impuse de curand.
Si daca acea batrana casa este o alegorie a literaturii, sa speram in existenta unor preoti demni de ea, care sa ne-o aduca inapoi, aici, unde peretii sunt de lut.
*) Iulia Sala, Casa cu pereti de vant, Editura Humanitas, 2004