“Un element, un eveniment, un fenomen, tocmai datorită structurii sale logice… nu se derulează în timp, ci derulează un timp…“, afirmă Stéphane Lupasco.

Mi s-a întâmplat să revăd la distanță de vreo 25 de ani o persoană cu care am fost cândva în relații apropiate. Persoana cu pricina nu mi s-a părut prea schimbată. Aceeași neliniște care te atrage, aceeași inteligență care te ține treaz, aceeași figură (ajustată ici-colo de tertipuri specific feminine). Ceea ce am realizat abia după ce-am stat de vorbă din nou câteva ore bune a fost faptul că distanța dintre noi s-a produs nu numai în spațiu, nu numai în cei 25 de ani de urcuș pe scara destinului fiecăruia, ci și – precum în gimnastică sau arte marțiale – cumva pieziș, printr-o fandare laterală în Timp. Mă explic imediat. La un moment dat am fost relativ apropiați, așadar tindeam să împărtășim adeseori calupuri de timp comun. Nu distanța în ani sau în spațiu ne separă astăzi, cât o altă poziționare față de axa verticală a timpului lăuntric – asta e fandarea de care vorbesc. Și nu întâmplător am numit-o “fandare”, așadar, o mișcare de înclinare laterală sau oblică, în cazul de față. Simțeam că parcă aș fi glisat costiș într-un timp aproape (dar nu în totalitate) paralel față de persoana de care vorbesc. Paranteză: atunci când “te înclini” în fața unui om, tendința este de a transmite următorul mesaj – mă supun “timpului tău”, timpului în care tu trăiești. Reverența apropie sau mimează tendința de apropiere, ba, uneori, de subordonare sau identificare. Dimpotrivă, a întoarce spatele este și o formă de a te îndepărta de vibrațiile, de timpul “derulat” de o anume persoană. Dar fandarea laterală e altceva. În DEX cuvântul “fandare” este descris astfel: “a face un pas mare înainte, lateral, oblic sau înapoi, îndoind unul dintre picioare de la genunchi și ținând celălalt picior perfect întins, cu toată talpa pe pământ, astfel încât centrul de greutate al corpului să se afle pe direcția deplasării efectuate”. Numai că fandarea de care vorbesc aici este de ordin interior, nevăzută ochilor fizici. Să ne imaginăm un om aflat într-o biserică. Se înclină în fața unei icoane sau a reprezentării divinității, oricare ar fi aceasta. Nu face fandări lăturalnice, nu face eschive. În bisericile ortodoxe se mai practică încă ceea ce se cheamă “mătănii”: o înclinare până la pământ adică, mișcare altoită alteori pe o îngenunchiere propriu-zisă. În alte tradiții religioase regăsim aceeași prosternare încărcată de venerație în fața divinului. Este un gest uman universal de recunoaștere a superiorității sacrului. Dar credincioșii avansați știu că, în realitate, importantă este interiorizarea din ce în ce mai profundă a acestor gesturi exterioare. Te închini în altarul din inima ta – spun părinții creștini. Cu alte cuvinte, timpul sacru este chemat să înlocuiască, treptat, timpul profan care te locuiește clipă de clipă. Dar gestualul are însemnătatea sa, măcar simbolică. Nu te vei închina lateral în fața unei icoane, nu te vei eschiva printr-o fandare oblică în fața altarului. Ambasada divinității (icoana, statueta etc) și homo religiosus locuiesc față către față. Tot astfel se produce mai mult sau mai puțin reușit dialogul dintre doi oameni. La limita luminoasă, dialogul dintre doi îndrăgostiți ajunge să-i facă să se simtă “unul singur”. Timpul interior al unuia se suprapune cu al celuilalt – până la un punct, atât cât constituția sentimentală, mentală, spirituală a celor doi o permite. Ajung să trăiască aceleași sentimente, să gândească la fel, să aibe, adesea, momente de (ceea ce astăzi numim) “telepatie”. Se identifică. Fandarea laterală – de ordin lăuntric, nevăzută, dar nu mai puțin reală – nu este decât o formulă prin care un om încearcă să se plieze, poate, să se apere, uneori, de cel din fața sa. Timpul unuia se simte incomod în fața timpului celuilalt. Caută un refugiu, o formulă de dialog, dar, simultan, și de eschivă. De cele mai multe ori sunt doi oameni care nu se pot privi, deschis, drept în ochi. Ochiul – care este oglinda sufletului, se spune ­- trădează timpul în care trăiește interlocutorul din fața ta. Dar asta face parte din “secretele” limbajului nonverbal, știute cândva doar în cercuri restrânse, astăzi promovate din ce în ce mai abundent, în special de NLP (programarea neuro-lingvistică) – există suficiente studii, cărți, traininguri pentru cine vrea să știe mai mult. Pe mine mă interesează de ce timpul în care eu trăiesc “simte” adesea presiunea acră sau, dimpotrivă, zâmbetul sincer și primitor al timpului celui/celor din fața mea. De ce aceste atitudini atrag plieri, fandări, eschive interioare, nevăzute. Cum mă pot poziționa lăuntric astfel încât să conduc la o comunicare reală, față către față, adică fără bariere, cu persoana cu care mă intersectez destinal? Derularea unui timp (anume), caracteristică fiecărui eveniment & fenomen de care vorbește Stéphane Lupasco pare să fie adusă la superlativ aici, în lumea subcerească, de oameni. Fiecare dintre muritori derulăm un timp aparte. Sunt timpi nuanțat diferiți între ei, măcar cu o fandare. Momentele de comuniune reală sunt rarisime. Și se produc îndeobște în grupuri sudate de ruga comună, de vreo durere care i-a afectat pe toți, de muzică ori de poezie… Aceste rânduri sunt la rândul lor derularea unui timp. De aceea se încheie cu o plecăciune și o întrebare: cum este timpul derulat de scrib, de acest text și de cititor?
Subiecte #Stéphane Lupasco#timpul