Din timp în timp, cu destulă hărnicie – sau, mai degrabă, cu o poftă de viață și sete de artă bine ritmată -, pictorul turdean Cornel Vana propune vizitatorilor unor galerii diverse de pe cuprinsul Transilvaniei, la Turda, Cluj sau Satu Mare, mai recent, în 2011, selecții din producția laborioasă și încărcată de energie a atelierului său. Indiferent de dominanta tematică a evenimentului (ierburi și “buruieni”, cum numește artistul dezlănțuirea florală câmpenească, mereu fascinantă pentru el, peisaje rurale de acasă, din Cacova Ierii, ori surprinzătoare compoziții fantaste, funambulești, cu personaje disparate, stranii, care ies direct din tolba poetului care, atunci când scrie, Vana este), invitația lui la serbări fastuoase, fără avariție cromatică ori austeritate a propunerilor este permanentă și cu adresabilitate universală. Artistul este un polivalent nu doar pentru că s-a exersat și în arta basoreliefului ori a portretisticii sculptate, ci mai ales pentru că filonul liric este alternat cu o poftă nesecată a epicului, manifestă în narațiunile lui picturale.
Nu orice om are mai multe povești de spus despre sine. De obicei fiecare derulăm una singură care se dovedește adevărată în legătură cu noi înșine. Cornel Vana are însă cel puțin două. Prima zice așa: după accidentul de muncă în care era să își piardă mâna a simțit că asta ar însemna să nu poată picta. Nu o mai făcuse, dar a picta devenise dintr-o dată mai important decât orice. Abia după vindecare s-a apropiat cu adevărat de universul paletei și al șevaletului, decis să nu îl mai părăsească vreodată. Va recunoaște oricine aici scenariul arhetipal al celei de a doua nașteri, cel pe care îl evocă extraordinar trupul prăvălit cu fața în sus, sub copitele cailor, al lui Saul, cel orbit pe drumul Damascului, așa cum l-a transmis până la noi ochiul și penelul unui maestru renascentist… Cea de a doua poveste adevărată a lui Cornel Vana se lasă descifrată în pânzele lui. Acolo devine mai clar ce anume a visat artistul în care s-a metamorfozat ulterior în noaptea de după operația care urma să îi salveze brațul: oameni și “buruieni”, cum li se spune plantelor – de leac și magice, înmiresmate flori amestecate cu iarbă, destinate cosirii și nutrețului pentru animale, celor în care să te prăvălești și să adaști resorbit din clipă pentru o eternitate efemeră, dar densă… Iar oamenii pot fi de multe feluri. Cel mai adesea ei traversează pânzele lui Cornel Vana cu un aer buimac, precum o fanfară concentrată și totuși apatică; sau ies și reintră din și în decorul rembrandtian al grundului, exersându-și expresiile, zdrențăroși urmați de siluete himerice descinse din decorul carnavalesc venețian, prezențe recurente cu alură occidental-otomană, procesiuni de fizionomii și siluete pregătite să se dezvăluie sau să se învăluie, după cum stăruie iscoditoarea privire ce dă sens. Undeva, plasticianul declară: “Sunt un spirit instinctual mai degrabă. Important pentru mine e ceea ce simt. (…) Sunt om de la munte și celor de la munte le place calea de mijloc.” Dar, pentru că astfel de amănunte sunt relevante în altă ordine, el adaugă: “Îmi plac culorile de pământ, roșu cadmin, roșu englez și carminurile. (…) Pictez în fiecare zi și niciodată nu pot spune că nu am inspirație. S-a întâmplat să nu am timp, dar să nu am inspirație, nu s-a întâmplat niciodată”În noaptea aceea de demult, după stingere, cineva din întunericul aureolat i-a pictat lui Cornel Vana atât de bine mâna, încât de atunci adevărul despre sine a trecut în lucrările pe care le produce cu siguranța celui care nu face decât să tragă storurile de la ferestre pentru a face vizibilă lumea lui.
De la întâlnirile artistice ale lui Cornel Vana nu se poate lipsi.