Un scriitor de anvergură, “care a trăit după 1945 în Italia,
Argentina și apoi în Spania, la Madrid, continuând să scrie în
limba sa maternă, dar și în franceză și spaniolă”, a fost Vintilă
Horia.
Lucrările publicate i-au adus o serie de premii, precum “Medalia de
aur” Il Conciliatore din Milano (1961) și Premiul “Dante Alighieri”
din Florența (1981). A fost primul român distins cu Premiul
Academiei Goncourt în 1960, “atestând astfel calitățile de
construcție ale unui scriitor vizionar și ale unui stilist de
reputație mondială”. (Mircea Popa)
Cum s-a născut acest fantast? Probabil în timpul orelor sordide de
la Colegiul Sfântul Sava, pe când încerca să se salveze
imaginându-se transpus într-o altă epocă, eventual în același
colegiu sau aceeași bancă de școală, dar într-un alt timp. Sau
poate în urma nopților de rătăcire prin Bucureștiul acela năzuros
și ascuns pe care adesea ochii obișnuiți nu îl pot zări. Să fi
descoperit într-un târziu, într-o tavernă de mahala, înecat în
alcool și opium, tăinuitele “melodii ale spațiilor”care i-au
deschis mintea către priviri abisale înăuntrul său? Să fi
descoperit astfel suflul de viață suflat de Dumnezeu peste un
bulgăr de lut “pe care l-a numit Om”, simțind astfel prima bucurie
în “armonia care i-a răsunat în urechi”? Și de atunci, “muzica
spațiilor nesfîrșite” să-i fi răscolit “străfundurile sufletului ca
o amintire”? (Melodia spațiilor)
Sau poate fantastul ploilor reci de toamnă cu prăbușirea întregii
naturi într-o amorțire aparentă și visătoare. Așa ajunsese să
fericească “întotdeauna oamenii care mor toamna, căzând odată cu
frunzele, părăsind o lume pustie și îndoliată, în care stingerea
vieții e ceva armonic, întregind imaginea cadrului exterior.”
(Orbul)
Vintilă Horia a reușit poate să descopere cum poți trăi prin
propria moarte, de fapt o reflectare în oglindă a propriului
suflet, dar inversat; el își trăiește destinul dinspre viitor către
trecut sau “mi se pare că tu ești acela care trăiești prin mine,
pentru că eu sunt trecutul tău, cu alte cuvinte tot ceea ce ai
făcut și ai gândit până acum”. (Imposibila moarte a lui Vladimir
Noapteș).
Sufletele aparent dispărute apar transfigurându-se în noi destine
sau continuându-le pe cele vechi, așa cum și-ar fi dorit cândva în
vechime. Vintilă Horia sondează “abisalul psihologic” al
subconștientului uman, întâlnind acolo “corespondențe și
similitudini secrete și inedite dintre stările umane și materia
neînsuflețită”. (Mircea Popa)
Unul dintre cele șapte destine ale pisicii se poate întoarce pentru
a-și împlini destinul anterior: “Taina a sărit în brațele mele și a
început să toarcă. Nu simțeam nici o greutate, ci numai o mângâiere
delicioasă care însoțea fiecare dintre mișcările ei. …Prietenia
dintre sufletul pisicii și Adriana mă umplea de neliniște. Atâta
pasiune de dincolo de moarte! Atâta dorință de a stăpâni prin
moarte sufletul unei femei, pe care-l simțea asemenea. Mă înnebunea
gândul că altcineva decât mine mângâia trupul iubitei mele și
poseda o parte din sufletul ei”. (Sufletul pisicii)
Viața dintr-un orășel transilvan cu o populație “din trei părți
aproape egale de români, germani și unguri”, își trăiește misterul
secular prin povestea unei grozăvii petrecute cu zeci de ani în
urmă când “cineva încoronase cu cârnați creștetul grațios al unei
statui ce reprezenta în piatră o fecioară înaltă și frumoasă
simbolizând nu știu ce legendă care amintea originea
cetății”.
În mijlocul misterului, se afla “fostul conducător al arhivei”
orașului, Fekete Tivadar, care sublinia că “sunt mistere care se
nasc în istorie și pe care numai istoria le poate desluși. Ceea ce
încercați dumeavoastră e mai presus de puterile unui om. Și apoi,
dumeavoastră, să am iertare, nu sunteți de pe locurile acestea”.
(Ucigașul Teofil)
Cine poate fi misteriosul Fekete Tivadar dintr-un uitat orășel
ardelean, personaj care reușește să dezbine trei comunități
creștine și să elimine urmele fiecărui urmăritor, închizându-l în
statuia fecioarei unde se sufoca din lipsa aerului? Să fi
descoperit Vintilă Horia o întâmplare nefirească – din multele
altele – care sunt în spațiul ardelean, o istorie încă ignorată și
neînțeleasă pe deplin de către aceia care locuiesc în afara
lui?
Apropierea de moarte este imaginată de Vintilă Horia într-un
sfârșit de noiembrie, noaptea târziu, când un student român aflat
la studii la Viena, se întîlnește cu un “ins descompus, venit parcă
din altă lume, care i se prezintă drept “Moartea personală” și
oferindu-i și explicația de rigoare: “Caraghios mai ești. Și naiv
pe deasupra. Ce, nu știai până acum că fiecare om are moartea lui?
Că moartea e un al doilea eu al fiecăruia? O ființă care se naște o
dată cu tine și te urmărește, clipă de clipă, până în mormânt?
Numai în basmele pentru copii moartea e o femeie osoasă cu coasa pe
umeri, care taie pe rând firul vieților omenești. Moartea,
prietene, e în fond un al doilea suflet. Câți oameni, atâtea morți.
Pricepi?” Nelăsându-se influențat de o asemenea explicație, eroul
nostru își omoară moartea într-o confruntare. Se pare însă că greul
existenței pleacă din acel moment, deoarece personajul nostru va
rătăci multă vreme prin lume, repetând la infinit o mare sumă de
gesturi și întâmplări, plicticoase până la sațietate. A ajuns să se
întrebe cuprins de disperarea perspectivei de a ajunge milenar:
“Până atunci, doamne, cum îmi voi ucide timpul? Aceasta e
întrebarea!”
ADRIAN MAJURU (n. 1968) este cercetator la Muzeul Municipiului
Bucuresti [i coordoneaza Muzeul Dr. Nicolae Minovici. Este autorul
mai mulor carti despre Bucuresti, precum Bucurestiul mahalalelor
sau periferia ca mod de existenta si Bucuresti. Povestea unei
geografii umane. In sfera preocuparilor sale se afla si zona de
underground social urban. In sprijinul celor care studiaza acest
domeniu din perspectiva antropologica, a editat lucrari cu referire
la cersetorie, delincventa, vagabondaj, sinucidere, nebunie,
prostitutie, incepand cu anul 2005. Intre alte titluri publicate,
amintim aici selectiv Copilaria la romani, Familia Minovici –
univers spiritual si Destin valah in ilustratii si 101 texticulete.
In prezent, coordoneaza seriile “Antropologia urbana” si “Periferii
nocturne” la Editura Paralela 45.