Elisabeta Lăsconi – Cărți pereche în literatura română și universală, Editura Meronia
Abia a ieșit de sub tipar un volum de comparatistică absolut remarcabil, dorit, căutat și așteptat probabil de foarte multă lume iubitoare de literatură. Eseist și critic literar, profesor și autor de manuale și de auxiliare școlare pentru liceu, Elisabeta Lăsconi este o veche colaboratoare a „Ziarului de duminică”. Absolventă a filologiei bucureștene (1980), doctorat susținut în 1998 cu o teză despre Sorin Titel, Elisabeta Lăsconi a colaborat enorm cu publicistică literară la o mulțime de reviste, rubrica „Ficțiune la femnin” fiind una dintre cele mai apreciate.
Volumul de față este unul masiv (aproape patru sute de pagini) și se ocupă de asemănările, apropierile dintre literatura română și literatura universală vreme de două secole, al XIX-lea și al XX-lea. Cel mai bine este s-o lăsăm să explice pe autoare, în textul intitulat „Fantezii comparatiste”:
„Cartea de față s-a născut dintr-o mare iubire față de literatura română și din pasiunea constantă pentru literatura universală și literatura contemporană. Citind și recitind, am descoperit dialogul cărților care, scrise în culturi și epoci diferite, intrau în rezonanțe neobișnuite, inexplicabile, într-un proces complet diferit față de comparatismul clasic. Comparatismul clasic presupune cercetarea unor influențe, forța de iradiere a unor curente sau personalități, prezența unor modele acceptate conștient sau inconștient, a se vedea, spre exemplu influența exercitată de simbolismul francez asupra lui Alexandru Macedonski și Ion Minulescu, modelul balzacian adoptat de romanul realist etc.
Cele patruzeci de eseuri care alcătuiesc cartea sunt mai degrabă fantezii comparatiste, titlul «Cărți pereche» sugerează apropieri, afinități, analogii și coincidențe între o narațiune din literatura română (nuvelă sau roman) și alta din literatura universală sau contemporană, ignorând, în spirit postmodern, deosebirile de specie și gen, ca și de valoare ale scriitorilor, de intrare în circuitul universal, de apartenență la o epocă ori cultură. Exista un precedent încurajator: un studiu excepțional al lui Mircea Zaciu – Ion Luca Caragiale și Edgar Allan Poe, în care compara O scrisoare pierduta de I. L. Caragiale și Scrisoarea furata de E.A. Poe (Mircea Zaciu, Viaticum, Cartea Românească, 1983).
Cum se explică, totuși, asemenea apropieri care fac deliciul fanteziilor comparatiste? Unele prin ceea ce Eugen Lovinescu numea spiritul secolului, ca apropierea dintre Ioan Slavici și Vicente Blasco Ibâriez, care trăiesc la distanță uriașă unul de altul, dar prezintă aceleași procese psihologice și sociale determinate de trecerea de la o economie rurală la una de tip capitalist, în nuvelele Moara cu noroc și Casa blestemată. Altele, mai surprinzătoare, printr-o frecventare a unui mare autor, așa cum se întâmplă cu mecanismele prozei fantastice eminesciene și cele din cunoscutele texte ale lui Julio Cortasar. Cele mai multe însă rămân inexplicabile, pentru ele poate se aplică doar faimoasa teorie jungiană a sincronicității.
Cele patruzeci de eseuri au fost scrise și publicate în ani diferiți, din 2001 în 2015, dar la o privire globală, retrospectivă, se vede câ multe dintre textele selectate sunt capodopere ale prozei românești din secolul al XlX-lea și din secolul XX, iar comparațiile aduc in discuție, în majoritatea cazurilor, autori consacrați din literatura universală. În mod firesc, s-a impus o ordine a perioadelor literare: secolul al XlX-lea cu întemeierea speciilor epice – nuvelă, basm cult, roman, secolul al XX-lea cu diversificarea prozei scurte și triumful romanului în perioada interbelică.
Au reieșit lucruri previzibile și altele neașteptate. Sunt previzibile afinitățile Iui Liviu Rebreanu cu romancierii americani, laureați al Premiului Nobel – William Faulkner și John Steinbeck, dar provoacă uimire apropierile lui Mihail Sadoveanu de prozatorii italieni Dino Buzzati și Italo Calvino, sau afinitățile lui Ionel Teodoreanu, eliberat de medelenism, cu romanul de inspirație gotică din spațiul englez. Cazul cel mai spectaculos îl reprezintă Mircea Eliade, care scrie în ambele perioade, interbelică și postbelică, iar operele sale arată afinități cu mari autori europeni, cu prozatoare din China sau Japonia.
Fanteziile comparatiste pun în altă lumină proza românească, dovedind originalitatea operelor și receptivitatea scriitorilor. Eseurile sunt o pledoarie pentru cunoașterea și recunoașterea capodoperelor literaturii noastre, chiar dacă au lipsit traducerile prompte, care să le pună în circuitul literaturii europene. Poate romaniștii vor găsi aici noi sugestii de abordare, poate mai multe nuvele și romane îi vor tenta să le traducă și să le interpreteze. Poate că în viitoarele manuale ale literaturii europene (primul, de altfel, a și apărut!) își vor găsi locul și capodoperele prozei românești.”