Fara teatru

Ce poate face un actor, cand nu are un teatru in care sa joace? S-ar parea ca nimic altceva decat sa joace teatru in viata de toate zilele. Am cunoscut actrite de mare clasa care, in particular, erau persoane obisnuite, la locul lor. In schimb, altele, nebagate in seama pe scena, jucau teatru in bucatarie. Spre deosebire de scriitor, de pictor sau de muzician, care isi pot practica arta in solitudine, actorul are nevoie de echipa, de scena si de public. Scriitorul poate scrie pentru sertar sau isi poate posta operele pe web, in spatiul virtual. Pictorul poate ramane, la limita, singur cu lucrarile sale, in atelier. Cativa instrumentisti pot face muzica de camera, pentru propria lor satisfactie. Actorul, insa, nu va juca niciodata in fata oglinzii.
Silvia Codreanu a ramas singura, in afara teatrului ca institutie, fie aceasta subventionata, independenta sau alternativa. Simte insa ca trebuie sa joace si, din fericire, stie si ce sa joace. Buna cunoscatoare a literaturii contemporane, a ales, din opera dramatica a regretatului Iosif Naghiu, o piesa dura, poetica si amara: Calatorii cu Alice. Este vorba despre doua personaje ale caror monologuri se intersecteaza. Alice e o femeie tanara, debusolata, care rataceste prin Europa, fara tinta si fara speranta. In acelasi timp, o alta femeie, actrita, se pregateste sa interpreteze rolul lui Alice. Piesa suprapune, cu inteligenta si finete, “timpul trairii” si “timpul marturisirii”. Viata si reprezentarea teatrala a vietii sunt prezentate concomitent. De fapt, “viata” de pe scena nu e decat tot interpretare, doar ca dramaturgul a stiut sa faca diferenta intre cele doua feluri de reprezentare. Prima incearca sa dea iluzia realului, a doua – o meta-interpretare – analizeaza mecanismul de producere a acestei iluzii. Alice este o Moll Flanders mai fragila, fara cinismul si vitalitatea care fac farmecul personajului lui Defoe. Actrita care o interpreteaza pe Alice este o femeie la varsta bilanturilor provizorii, cand indoielile te consuma si incertitudinea te tortureaza.
Silvia Codreanu a luat taurul de coarne si pe regizorul Petru Ionescu de brat. Au construit acasa piesa, replica dupa replica, scena cu scena, incercand, la inceput, sa mai gaseasca o partenera.
N-a fost chip, caci arta pentru arta nu mai atrage devotati. Au cautat un spatiu de joc – piesa nu se preta la un spectacol stradal – si l-au gasit in ambianta primitoare si stimulanta a Muzeului Literaturii Romane. In lipsa partenerei, Silvia Codreanu s-a incumetat sa joace ambele roluri, trecand cu “arta si meserie” dintr-un personaj in celalalt. Regizorul a ajutat-o mult. A ritmat textul, potentandu-i calitatile dramatice. A construit imagini spatiale impresionante din te miri ce: o folie de plastic semitransparenta si cateva pungi mari, tot din plastic, pline cu ziare vechi. Actrita apare de sub sacii care o ingroapa cu totul, joaca o vreme in spatele foliei de plastic, o sectioneaza ritualic, intr-unul din momentele culminante. Cei doi si-au strans recuzita de unde au putut, au facut din ea ceea ce foarte bine au stiut si au strans totul in urma lor, ca Gelsomina si Zampano. Au atras publicul printr-o publicitate ad hoc, au reusit sa-l incante, dar, spre deosebire de eroii lui Fellini, n-au facut nicio cheta la sfarsit. Generozitatea artistului de a se darui dezinteresat, indiferent la recompensa materiala, pare irationala individului pragmatic de azi. Ea nu se risipeste insa in zadar, caci starneste emotiile si stimuleaza reflectiile spectatorului, iar acestea produc fluxuri de caldura si iubire care se intorc spre actor, dandu-i noi energii.
Au mai fost actori indepartati din teatru de circumstante nefavorabile, fiind siliti sa se manifeste doar prin lectii sau prin recitaluri. Celebra M-elle Georges, fugita din Franta de frica Revolutiei, dadea one-woman-shows prin saloanele Europei, dupa cum relateaza Tolstoi, in Razboi si pace. Talma, actorul caruia Napoleon i-a oferit nu doar un teatru imperial, ci si un public regal (“parter de regi”), a fost scos, o vreme, din luminile rampei, dupa caderea imparatului, multumindu-se cu elevii sai. In cazul Silviei Codreanu, indepartarea de teatru ca institutie nu are asemenea ratiuni. Actorul ramas fara teatru dintr-o bizara intorsatura a sortii isi face, din orice spatiu, o scena si din orice text, un spectacol.