Am tânjit după “Inima cusută” și Carole Martinez* de când Daniel Nicolescu a prezentat romanul, prompt și cuceritor chiar aici, în paginile ZD, născocind un titlu fabulos – “Broderii pe cord deschis”, pe care sunt sigură că autoarea l-ar fi adoptat… Am bănuit eu că realismul magic nu s-a epuizat, că Isabel Allende n-ar fi singura urmașă pătimașă a lui Gabriel Garcia Marquez.
Surpriza vine de unde nici nu ghicești: o scriitoare franceză, profesoară în viața cotidiană, cu ascendență spaniolă, cum arată numele de familie, devine favorita librarilor francezi în 2007, reușind să cucerească marele public: “Inima cusută” este împodobită cu multrâvnita banderolă roșie, coroniță de premiant cu care faimoasa Editură Gallimard scoate în față pe autorii care s-au bucurat de succes.
Scris la persoana I, de Soledad, romanul narează istoriile unei stirpe de femei înzestrate de generații întregi cu puteri magice: odată cu primul sânge, fetele trec printr-o inițiere stranie – învață incantații și rugăciuni, prin care capătă stăpânire asupra vieții și morții, au de trecut și o probă a răbdării de nouă luni, până când misteriosul cufăr, transmis și el pe linie feminină, “coace” darul hărăzit fiecăreia.
Marele personaj al romanului este Frasquita, copilă supusă inițierii, înzestrată cu harul croitoriei și al broderiei, cufărașul ei a dat la iveală după nouă luni trusa de ace, mosoare în toate culorile. Tânăra își șlefuiește talentul concurând natura, pentru că brodează aripi de fluture, își coase rochia de mireasă cu atâta măiestrie încât sărăcește satul de frumusețe și iscă asemenea dușmănie, că privirile sătenilor îi ofilesc frumusețea.
Nenorociri și miracole se țin lanț, iar soț și soție trăiesc aventuri stranii, toți copiii se nasc în mod neobișnuit. José se retrage între orătăniile curții, așa că una dintre fiice se naște cu pene, clocește un ou roșu din care iese un cocoș pe care dorește să-l transforme în Balaur Roșu, antrenându-l pentru lupte spectaculoase. Sfârtecat de două ori, cocoșul este cusut și salvat de Frasquita, dar a treia oară își pierde viața.
José pariază pe cocoșul său de trei ori și pierde pe rând fierăria și gospodăria, nevasta și copiii. Frasquita îl părăsește luând cu ea cei șase copiii, îmbrăcată în rochia ei de mireasă și ducând toată averea într-un căruț. Convoiul străbate Andalusia și traversează deșertul, având parte de peripeții halucinante: poposesc la o moară unde morarul macină pietre, întâlnesc anarhiști și se trezesc prinși în toiul unei revolte, se refugiază într-o peșteră ce se dovedește labirint primejdios.
Frasquita coase chipurile desfigurate ale luptătorilor și își veghează copiii pândiți de un căpcăun, recurge la incantații de farmazoană și o întoarce din moarte pe fetița ei, merge și tot merge, ca fetele de împărați din povești, ducând copilul în pântec și amânând nașterea. Când o bătrână arăboaică o silește să se oprească și să nască, își regăsește arta croitoriei și a broderiei și coase cele mai frumoase rochii de mirese, plătind cu viața singura tentativă de a coase o rochie de bal.
Fiecare copil al ei posedă un dar năzdrăvan, care îi îndepărtează sau înspăimântă pe cei din jur: Pedro cel cu părul roșu desenează minunății cu cretă colorată, Angela are o voce de înger, Clara se află într-o misterioasă comuniune cu soarele, iar Martirio cu umbra, cu noaptea și moartea, Soledad poartă pecetea singurătății. Doar fiica mai mare, Anita, pare să se apropie de ființele comune: dotată cu simț practic, ea asigură supraviețuirea tuturor după dispariția mamei.
Frasquita îi lasă fiecărei fete rochia de mireasă, cu preștiința împrejurărilor în care se vor mărita, are grijă să îi lase Clarei trei rochii diferite, anunțând trei căsătorii. Destinele lor împletesc miracole și orori, amintind de membrii clanului Buendia, cel sortit singurătății pentru o sută de ani. Însă Carole Martinez imaginează o linie feminină: farmazoane care înfruntă timpul, singurătatea și lumea, ele perpetuează stirpea rară a unui Gabriel García Márquez.
*) Carole Martinez, Inima cusută, traducere din limba franceză de Geanina Tivda, Editura Vellant, 2010; 384 pagini
ELISABETA LĂSCONI, eseist și critic literar. Absolventă a filologiei bucureștene (1980), doctorat susținut în 1998 cu o teză despre Sorin Titel, publicată în două cărți (“Oglinda lucioasă, oglinda aburită”, Ed. Amarcord, 2000; “Sorin Titel, Ciclul bănățean”, Ed. Univers, 2000).
Colaborări la revistele Adevărul literar și artistic, Caiete Critice, Cultura, România literară, Viața Românească.