Vara ne duce pe cele drumuri, mai scurte ori mai lungi. Nu pe toți, e drept: conform unor sondaje, jumătate dintre români nu și-ar lua deloc vacanță; alte studii, mai încurajatoare, situează cifra pe la 20% sau chiar 5%, ceea ce sigur este fie o exagerare, fie o eroare de procedură. Nu-i mai puțin adevărat că știm cu toții destui oameni despre care e greu de spus când sunt și când nu sunt în vacanță…
Cât privește destinația, cele mai recente informații pe care am reușit să le găsesc privesc anul 2012, când numărul românilor evadați peste graniță în concediu scăzuse la 770.000, de la aproape un milion în anul precedent – cifre care însă cred că îi iau în calcul doar pe cei plecați prin agenții de turism: mă-ndoiesc că grănicerii numără turiștii individuali și comunică rezultatul cuiva.
Dar nu despre statistici voiam să vă vorbesc, nu despre cantitate, ci – încă o dată – despre calitate. Am militat de câte ori am putut, în paginile Ziarului de duminică și nu numai, pentru ideea că, dacă tot ajungi undeva – oriunde! –, e păcat să te mulțumești cu plajă, baie-n mare, distracții, drumeții, zăcut la soare, cumpărături, băut-mâncat-discuții. Exceptând zonele rar călcate de picior de om – deșerturi, jungle, creste montane, locuri a(nta)rctice – nu cred să existe loc de pe Pământ, cu siguranță nu dintre cele frecventate în concediu, în care sau în preajma căruia să nu ai de văzut ceva interesant, un castel, un conac, un muzeu, un monument, un sit arheologic, un punct încărcat de istorie și de cultură.
Adaug acum altceva. Trăim așa cum trăim, super solicitați, cei mai mulți dintre noi, de multiple obligații zilnice, mereu cu sufletul la gură, nefericiți că ziua are doar 24 de ore. Drept care mult prea puțini ajungem să mai citim câte-o carte. Pe lună. Pe trimestru. Sau măcar pe an…
Dar în vacanță avem timp! De fapt, chiar asta este dimensiunea esențială a unei vacanțe: ai timp, te poți relaxa, nu ai obligații, nu ai – sau ai minimal – un program. Dacă vrei să te scoli la 4 să vezi răsăritul, ești liber s-o faci; dacă vrei să dormi până la prânz – idem. Nu ești obligat să te bronzezi! Și dacă, la întoarcere, vreun binevoitor o să exclame: „Vai! Dar nu prea te-ai bronzat! Ai avut vreme rea!?”… nu pot să scriu aici ce merită să-i răspunzi, că ZD e ziar serios…
Anul trecut, în Halkidiki, am avut cu mine romanul „Salonul de masaj”, pe care mi-l dăruise Cornel George Popa și n-apucasem nici măcar să-l încep. L-am citit pe malul mării! Știți cum este!? Nu există nimic mai frumos decât să adaugi foșnetului mării foșnetul paginii întoarse! Fâș, fâș… Un dublu foșnit, paradisiac.
Anul ăsta, în Thassos, am avut pe laptop textul romanului „ERAL”, pe care Liviu Surugiu mi-l trimisese de luni de zile, dar nu ajunsesem nici măcar să-l deschid. L-am citit în pauza de prânz – mergeam la plajă dimineața și după-amaiaza, ca să evităm ultraviole(n)tele cu care ne-au tot speriat televiziunile – „acasă”, la umbră; e drept, acum a fost un singur foșnet, cel al măslinilor din curte, mângâiați de briză, că Word-ul nu face „fâș” când dai pagina, dar tot a fost minunat!
La anul, când plecați oriunde plecați, puneți și o carte în bagaj. Dacă n-o făceați deja, evident. Și amintirea vacanței va amesteca mirosul sărat al mării sau cel ozonat al brazilor cu angelicul sunet al foii răsfoite: fâș, fâș…