Sutton*) a fost unul dintre cei mai mari spărgători de bănci din istoria Americii, poate cel mai mare. Oricum personajul din lumea interlopă cel mai fascinant.
S-au scris cărți despre el. S-au făcut filme. J.R. Moehringer a scris un roman biografic, după ce, mai înainte, ajutase la scrierea autobiografiei celebrului tenisman Andre Agassi și după ce, și mai înainte, își scrisese memoriile („Dulcele bar”) ajunse cartea anului 2006.
Excelenta traducere românească a romanului „Sutton” e prezentată pe coperta a patra de nume mari ale literaturii române – Ștefan Agopian și Filip Florian au fost entuziasmați. „Willie Sutton (1901-1980) a fost unul dintre cei mai mari spărgători de bănci ai Americii. Jefuia băncile înarmat cu un pistol sau cu o mitralieră Thomson, dar nu a tras niciodată vreun foc de armă. Și-a atins apogeul în perioada Marii crize economice (1929-1933), când a jefuit zeci de bănci. Americanii, sărăciți de criză, l-au transformat în erou național: băncile îi jefuiseră pe ei, Sutton jefuia băncile vinovate. Bașca incredibila performanță de a evada de trei ori din închisori considerate de maximă siguranță. Mare cititor, când a fost prins ultima dată, în 1952, în camera lui s-au găsit bani, arme și opera lui Proust. Ziarele au scris despre asta și toată lumea s-a repezit să cumpere În căutarea timpului pierdut. Dacă ar fi avut mai mulți Suttoni, americanii ar fi devenit, fără discuție, niște oameni culți…” (Ștefan Agopian).
„Cine atinge cărțile lui J.R. Moehringer trebuie ori să poarte mănuși, ca să se protejeze, ori să știe de la bun început că ele sunt bântuite de un microb ciudat, care stârnește în scurt timp, în doar câteva minute, boala gravă a cititului. Și nu a oricărui fel de-a citi, ci a unuia arzător (ca febra), care nu te mai lasă nici să mănânci, nici să bei apă, nici să dormi. Rar am pomenit la un scriitor și la o scriitură o asemenea forță a seducției și acaparării.” (Filip Florian)
Și alții aidoma. Bogdan-Alexandru Stănescu scrie că Moehringer „construiește, din fum și imaginație, viața unui Robin Hood modern, pe care nu ai cum să nu-l îndrăgești. Sutton este cartea cea mai potrivită pe timp de criză, pentru că se pliază pe sentimentul care unește cel mai trainic: ura. Iar când ura e îndreptată împotriva băncilor, să te ții comuniune! O carte superbă.”
Aproape că un biet recenzent nu mai are ce spune. Cum să nu citești cu nerăbdare cartea după asemenea recomandări?
Un roman uriaș la propriu și la figurat, scris trepidant, captivant, cuceritor.
După ce și-a petrecut mai bine de jumătate din viață prin închisori, Willie Sutton a fost eliberat definitiv în 1969, în ajunul Crăciunului. Se presupunea că va mai trăi puțin. Va mai rămâne în viața aproape douăzeci de ani. Toate ziarele și revistele americane au tăbărât pe el, voiau un interviu mai mult sau mai puțin în exclusivitatea despre viața sa percepută ca fabuloasă. Prima zi și-a petrecut-o cu un reporter și un fotograf, mergând cu mașina acestora prin New York, în locuri care au însemnat ceva în viața lui, dar rezultatul a fost mizerabil, un reportaj greu de digerat. Moehringer reface acest drum prin marea metropolă. În timp ce abia vorbește cu cei doi, care nu înțeleg mare lucru din acest periplu ca al lui Ulise, Sutton își reamintește viața, cu iubirile și trădările ei, o viață cu adevărat fabuloasă, cu scene memorabile, oricum impresionante. Willie Sutton s-a născut într-un cartier sărac irlandez din New York, cu oameni care își pierdeau iremediabil slujbele, cu bănci corupte și lacome care niciodată nu aveau de suferit din haosul pe care îl produceau și care, aproape inevitabil, îi creau pe spărgătorii de bănci. Când se îndrăgostește de o fată, Bess, care, cum se întâmplă în povești, e dintr-o familie bogată care se va împotrivi din răsputeri căsătoriei cu băiatul sărac, Sutton aproape că nu avea altă cale decât să ajungă un gangster pentru a face rost de bani. E America primului război mondial mai întâi, apoi America crizelor economice succesive, a Prohibiției, șase decenii de istorie topite într-o admirabilă ficțiune. Puține personaje sunt morale, dar Moehringer reușește să-l facă pe cititor să le admire sau să fie măcar încântat. Un roman plin de sentințe, de pildă: „viața e complicată, iubirea nu”. Moehringer e un mastru al povestirii.
Sutton nu e gangsterul știut din șabloane. Jefuiește bănci, dar nu ucide. E curtenitor. E cult, citește biblioteci întregi. În 1952, când a fost arestat ultima oară, în camera sa polițiștii au găsit, pe lângă arme și bani, opera lui Proust. Sutton e plăcut de oameni simpli și chiar de directorii de închisori. E inventiv, reușește să evadeze de trei ori din pușcării socotite inexpugnabile. A fost în capul listei celor mai căutați oameni. Mai inteligent decât Kelly „Mitralieră”, decât Floyd Frumosul, decât Dutch Schultz sau Bonnie și Clyde. Era aproape un artist al jafurilor. Când a fost trădat și arestat, mii de oameni s-au adunat în fața închisorii scandându-i numele, până s-a aflat că cineva, nu se știa cine, l-a ucis pe trădător, și atunci mulțimea s-a întors inconștient împotriva lui Sutton.
Americanii de rând au făcut din Willie Sutton un erou național deoarece considerau că acesta pedepsea băncile care le jefuiseră economiile cu greu agonisite. E poreclit Willie Actorul. Și-a scris de două ori autobiografia.
Scrierea lui Moehringer e ea însăși surprinzătoare. În afara persoanjelor care au însemnat cu adevărat ceva în viața lui Sutton, toate celelalte, din trecut și prezent sunt desemnate prin substantive nearticulate – Reporter, Fotograf, Director, Portar etc, fără nume, fără identitate. Mai sunt momente copleșitoare în carte în care toată povestea de până atunci este pusă la îndoială – de pildă iubirea lui Bess pentru Willie (și faptul că voia să fugă și să se căsătorească cu un prieten al lui) sau că lumea a înghețat la 1919 („E în 1919, cu Bess. Niciodată n-a fost în altă parte”).
*) J.R. Moehringer – Sutton, Editura Pandora M. Traducere din engleză de Paul Slayer Grigoriu