În basme și mituri metamorfozele sunt omniprezente. Midas transformă tot ce atinge în aur, Arachne devine păianjen și, de ce nu, prințul își leapădă pielea de broască. Toate acestea ne duc cu gândul la o temere permanentă a existenței umane: azi e urmat de mâine, viața, așa cum o cunoaștem noi, e temporară, prizonieră a schimbărilor nemiloase. O combinație de basm, fantezie și realism psihologic, romanul de debut al lui Ali Shaw preia această temă și o transpune într-un peisaj mohorât, monocrom, care își găsește inspirația în miturile nordice. În arhipelagul St. Hauda’s Land se petrec lucruri neobișnuite. Ceața dezintegrează orizontul în straturi nemișcate de aer, stânci amenințătoare îți întorc privirea, în mlaștini nesfârșite zboară vite cu aripi de țuture și se ascund secrete întunecate, o creatură transformă totul în alb dintr-o singură privire, meduzele se refugiază în golfuri pentru a muri, iar Ida MacLaird se transformă treptat într-o statuie de sticlă. Căutarea unui leac pentru această boală neobișnuită îi oferă Idei întâlnirea cu bărbatul pe care îl va iubi până la moarte: Midas Crook, un singuratic, un inadaptat care caută să fotografieze raza de lumină perfectă. În timp ce Ida acceptă cu resemnare metamorfoza în sticlă, Midas, la rândul lui, trece printr-o metamorfoză cu mult mai dureroasă: aceea de a redeveni om. O poveste melancolică, ai cărei eroi se definesc prin deciziile și indeciziile trecutului lor, iar iminența morții pare aproape tangibilă.

Romanul de debut al scriitorului britanic Ali Shaw a fost foarte bine primit atât de public, cât și de critică. În toamna anului 2010 a obținut premiul Desmond Elliot, după ce a fost nominalizat pe listele multor premii britanice prestigioase: Costa First Novel Award, Guardian First Book Award, Dylan Thomas Prize, William L. Crawford Fantasy Award.

“O creație fantastică… Doar o inimă de gheață ar rămâne rece!” New York Times Book Review “Fiecare personaj din acest roman tânjește după o dragoste care pare imposibilă.” Washington Post . “Fata cu picioare de sticlă nu este numai o poveste de dragoste despre doi oameni care se îndrăgostesc, este o poveste despre dragostea însăși: despre puterea ei, despre limitele și consecințele ei…” The Boston Globe . “Ali Shaw are un dar incredibil de a povesti și o mare pasiune pentru cuvinte. Descrierile sale sunt poetice și originale…” The Washington Times. “O poveste magică despre destin și resemnare.” The Guardian

Ali Shaw s-a născut în 1982 și a crescut într-un orășel din Dorset. A urmat cursuri de literatură engleză și creative writing la Lancaster University și a apoi a fost bibliotecar la Oxford’s Bodleian Library. În prezent, el lucrează la al doilea roman al său.

Capitolul 1


În iarna aceea, ziarele vorbeau despre un aisberg de forma unui galion, plutind cu un scârțâit maiestuos dealungul țarmului insulei St. Hauda’s Land, despre un porc musinator care îi îndruma pe cei rataciți pe stâncile abrupte de dincolo de Lomdendol Tor, despre un ornitolog consternat, care numarase cinci ciori albinoase într-un stol de o suta. Însa Midas Crook nu

citea ziarele, ci doar se uita la fotografii. În iarna aceea, Midas vazuse fotografii peste tot. Bântuiau prin paduri si pândeau la capatul strazilor pustii. Erau atât de multe, încât, în timp ce se pregatea sa prinda una, o alta îi intra în vizor si, în timp ce o urmarea, o a treia îi aparea în fața ochilor.

Într-o zi, pe la jumatatea lui decembrie, vânase fotografiile până într-o parte a padurii de lânga Ettinsford. Era o dupa-amiaza târzie, ale carei ultime raze de lumina se strecurau printre

copaci, rotindu-se pe pamânt ca niste proiectoare. Se abatu din drum urmarind o astfel de raza. Crengi rupte îi trosneau sub pantofi. O pasare se tânguia, saltând printre frunze. Deasupra lui, ramurile se leganau si se loveau una de cealalta, fragmentând raza ratacitoare. Îsi continua urmarirea îndeaproape, pasind pe urma dârelor de umbre.

Tatal lui îi povestise cândva o legenda: pe cararile napadite de buruieni, calatorii singuratici zareau o lumina cu aspect omenesc, cutreierând printre copaci sau înotând în lacuri linistite. Apoi ceva anume, un impuls launtric, îl facea pe calator sa se napusteasca în padurea labirintica sau în apa adânca, în cautarea fasciculului de lumina. Când reuseau sal înhațe, prindea forma. Câteodata devenea o țoare cu petale fosforescente. Alteori se transforma

Într-o pasare scânteietoare, ale carei pene de la coada aruncau taciuni aprinsi. Alte dați capata forma umana, iar ei credeau ca vad, în spatele unei aureole ca un val, trasaturile unei persoane

iubite, de mult pierdute. Însa întotdeauna lumina devenea din ce în ce mai puternica, pâna când, într-o clipita, îi orbea. Tatal lui Midas nici ca trebuise sa mai explice ce se întâmpla cu ei dupa aceea. Singuri si pierduți în frigul din padure.

Erau baliverne, desigur, la fel ca toate povestile tatalui sau. Însa lumina era magica, însuțețea pamântul mohorât. O raza atârna pe trunchiul unui copac, albindu-i scoarța galbuie si crapata. Ispitit, Midas se apropie de ea si îi facu o poza înainte de a se scufunda înapoi în pamântul argilos. Arunca o privire scurta pe ecranul aparatului, care-i promise o fotografie reusita,

însa era nerabdator sa mai faca una. O alta raza lumina ilicele si macesii din fața lui. Boabele devenira de un rosu aprins, iar frunzele, atât de verzi încât pareau otravitoare. O fotografie si

tabarî pe o alta, care se strecura prin desis. Aceasta prinse viteza, în timp ce Midas se împiedica de radacini si îsi zgâria gleznele în tufele de maracini. O urmari pâna la marginea padurii, iar mai apoi pe câmp, unde tufele coborau în panta, îndepartându-se de el înspre un râu. Ciorile se roteau întrun vazduh de culoarea zdrențelor slinoase. O apa cei ramânea ascunsa ochiului bolborosea în apropiere, scurgându-se într-o mlastina întunecata, la poalele povârnisului. Raza de lumina țutura ca o panglica de aur deasupra apei. Se arunca pe panta pentru a o prinde, iar picioarele îi alunecara pe pamântul noroios, si aerul rece îi perfora plamânii în timp ce se opintea pe ultima porțiune de drum înspre mal. O fâsie de gheața dantelata acoperea apa si împiedica orice rețexie, asa ca tot ce putu vedea fu întuneric.

Raza disparuse. Norii se unisera prea rapid. Gâfâia, cu capul dat pe spate si cu mâinile odihninduise pe genunchi. Respirația îi plutea în aer.

– Esti bine?

Se întoarse si simți cum piciorul îi aluneca pe un bulgare de pamânt. Cazu în fața si se ridica împleticindu-se, cu mâinile murdare si cu pete de noroi rece pe genunchi. O fata sedea

grațios pe o piatra neteda. Nu stia cum se facea, dar nu o observase pâna atunci. Parea desprinsa dintr-un film din anii ’50.

Pielea si parul blond aveau nuanțe atât de pale, încât pareau monocrome. Haina lunga îi era strânsa în jurul brâului cu o curea de stofa. Era, probabil, cu câțiva ani mai tânara decât el, sa fi avut vreo douazeci, douazeci si un pic de ani, si purta o palarie alba cu manusi asortate.

– Îmi pare rau daca te-am luat prin surprindere, spuse ea.

Irisii de un gri metalic erau cea mai izbitoare trasatura a ei. Buzele pareau o completare, iar obrajii, supți. Însa ochii ei… Îsi dadu seama ca se pierdea în ei, asa ca îsi întoarse repede

privirea. Se uita înspre lac, sperând sa vada lumina. De cealalta parte a apei se întindea un câmp împrejmuit de un gard țeapan de sârma ghimpata. Aici sedea un berbec mițos cu coarne de amonit si privea în gol cu ochii larg deschisi. Dincolo de el începeau din nou padurile si nu era nici urma de casa sau de ferma pe lânga câmpul berbecului. Nu era nici urma de lumina.

– Sigur esti bine? Ai pierdut ceva?

– Lumina.

Se întoarse catre fata, întrebându-se daca nu cumva o vazuse ea din întâmplare. Era pe piatra de lânga ea, radiind dintr-o gaura din nori.

– Ssss!

Potrivi imaginea timp de o fracțiune de secunda, dupa care facu poza.

– Ce faci?

Cerceta imaginea de pe ecranul aparatului. Totul îi spunea ca facuse o fotografie reusita. Jumatate din piatra pe care statea fata era cufundata în umbra bifurcata a unui copac, cealalta

jumatate se transformase într-o bucata de chihlimbar luminos.

Dar… Daca se uita mai atent, observa ca o daduse în bara cu compoziția, caci îi taiase vârful cizmelor. Se apleca mai aproape de ecran. Nici nu era de mirare ca gresise, caci picioarele fetei stateau frumos lipite unul de celalalt într-o pereche de cizme cu câteva numere mai mari. Erau acoperite cu sireturi si cu catarame de parca ar fi fost o camasa de forța. În poala avea

un baston.

– Sunt înca aici, stii.

Îsi ridica înfiorat privirea.

– Si te-am întrebat ce faci.

– Ce?

– Esti fotograf?

– Da.

– Profesionist?

– Nu.

– Amator?

Se încrunta.

– Somer?

Dadu din mâini cu miscari imprecise. Întrebarile astea complicate îl îngrijorau de cele mai multe ori. Ceea ce alții nu puteau sa înțeleaga era ca fotografia nu era o slujba, un hobby

sau o obsesie; era, pur si simplu, la fel de vitala pentru felul în care înțelegea el lumea precum efectul luminii care îi inunda retina.

– Ma descurc, mormai el, cu fotografia.

Ea ridica o sprânceana.

– E nepoliticos sa fotografiezi pe cineva fara sa îi ceri permisiunea. Nu tuturor le place o asemenea experiența.

Berbecul gemu pe câmpul lui.

– Oricum, pot s-o vad? Fotografia pe care mi-ai facut-o? continua ea.

Midas îi întinse timid aparatul, înclinându-l usor în direcția ei.

– De fapt, explica el, aaa, nu e o fotografie cu tine. Daca ar fi fost, as fi încadrat-o

altfel. Nu as fi taiat vârful, hmm, cizmelor tale. Si as fi cerut voie.

– Atunci ce ai fotografiat?

Midas ridica din umeri.

– Ai putea spune ca lumina.

– Pot sa ma uit mai atent?

Înainte de a avea ocazia sa si dea seama cum sa formuleze o fraza prin care sa-i spuna nu, nu chiar, de fapt, nu, deoarece nu se simțea prea în largul lui când strainii îi atingeau aparatul

de fotografiat, ea se întinse spre el si il lua din mâna. Cureaua aparatului îi ramasese înca agațata în jurul gâtului, forțându-l sa se apropie deranjant de mult de ea. Tresari si astepta,

aplecându-se pe spate, astfel încât sa-si țina o parte cât mai mare a corpului la distanța de ea.

Privirea îi reveni asupra cizmelor ei. Nu erau doar mari. Erau enorme pentru o fata atât de slaba. Aproape ca îi ajungeau pâna la genunchi.

– Dumnezeule, arat oribil! Atât de încețosata.

Ofta si lasa aparatul sa cada. Midas se îndrepta si facu usurat un pas înapoi, holbându-se

în continuare la cizmele ei.

– Au fost ale tatalui meu. Era polițist. Au fost facute special pentru munci grele…

– Aa! Aha…

– Uite! Îsi deschise geanta si scoase din portofel o fotografie cu colțurile îndoite care o înfațisa în pantaloni scurți de blugi, tricou galben si ochelari de soare. Statea pe o plaja pe care Midas o recunoscu.

– Asta-i Golful Shalhem, spuse el, lânga Gurmton.

– De vara trecuta, ultima data când am venit pe St. Hauda’s Land.

Îi întinse poza ca sa se uite mai atent. În fotografie, pielea ei era bronzata, iar parul – de un blond rumen. Purta o pereche de slapi, iar picioarele îi erau mici si zglobii. Midas tresari, auzind un pufait în spatele lui. Berbecul îsi împodobise capul cornut cu o aureola de aburi.

– Esti un tip cam sperios. Esti sigur ca esti bine? Cum te cheama?

– Midas.

– E neobisnuit.

Ridica din umeri.

– Presupun ca nu suna atât de neobisnuit daca e propriul tau nume. Eu sunt Ida.

– Salut, Ida.

Ea zâmbi, aratând niste dinți usor îngalbeniți. Nu stia de ce îl surprindea asta. Poate pentru ca era atât de gri în rest.

– Ida, zise el.

– Da, spuse ea facându-i semn spre suprafața pestrița a pietrei. Vrei sa stai jos?

Se aseza la un metru distanța de ea.

– Mi se pare mie, întreba ea, sau iarna asta e tare urâta?

Acum norii erau grosi si cenusii ca betonul. Berbecul îsi freca unul dintre picioarele din spate de gard, agațându- si lâna gri în sârma ghimpata.

– Nu stiu, spuse Midas.

– Au fost puține zile din alea învioratoare în care cerul e de un albastru stralucitor. Îmi plac zilele în care poți sta în aer liber. Iar frunzele moarte nu sunt aramii, ci gri.

Midas examina terciul de frunze de la picioarele lor. Avea dreptate.

– Placut, spuse el.

Ea râse. Avea un cotcodacit slab. Nu era sigur cai placea.

– Dar tu, relua el, tu esti îmbracata în gri.

Si arata bine. Iar fi placut sa o fotografieze printre pinii monocromi. Avea sa poarte o rochie neagra si machiaj alb. Avea sa foloseasca film color si sa prinda roseața stinsa din obrajii ei.

– Obisnuiam sa ma îmbrac în culori vii, spuse ea, în nuanțe de sofran si de stacojiu. Dumnezeule, pe vremuri, eram bronzata.

El îsi schimonosi chipul.

– Ei bine, ție ar trebui sa- ți placa iernile în alb-negru. Doar esti fotograf.

Se întinse înspre el si îl îmbrânci atât de jucaus, încât ramase buimacit si probabil ca ar fi si țipat daca nu ar fi fost atât de surprins.

– Ca un vârcolac.

– Aaaa…

– Ca un câine care vede totul în alb si negru. Cât despre mine, îmi plac iernile colorate. Le vreau înapoi. Înainte, nu erau atât de posomorâte.

Îsi ținea picioarele nemiscate, nu le târsâia încoace si încolo si nu împungea pamântul asa cum obisnuia el sa faca.

– Deci, ce faci atunci, daca nu esti fotograf profesionist?

Din senin, îi venira în minte vorbele tatalui lui, care îi spusese sa nu discute niciodata cu strainii. Îsi drese vocea:

– Lucrez pentru prietenul meu. La o țorarie. Se cheama Catherine’s.

– Suna bine.

– Ma tai în hârtie. În hârtia de împachetat.

– O țorarie trebuie sa fie un cosmar pentru un fotograf care face poze albnegru.

Berbecul lovi cu copita pamântul mocirlos.

Lui Midas i se puse un nod în gât. Rostise mai multe cuvinte decât spunea întro

saptamâna. Gura începea sa i se usuce.

– Dar tu?

– Eu? Cred ca ai putea spune ca nu pot fi angajata.

– Aaa… esti bolnava?

Ridica din umeri. O picatura de ploaie se lovi cu zgomot de piatra. Îsi netezi palaria, îndesându-si-o si mai mult pe cap.

O alta picatura cazu pe una dintre cizmele de piele, creând, deasupra degetelor de la picioare, un punct în care te puteai oglindi.

– Nu stiu, ofta ea.

Ploaia continua sa cada mai rece pe obrajii si pe frunțile lor.

Ida ridica ochii spre cer.

– Ar fi bine sa ma întorc.

Îsi îndrepta bastonul si se sprijini cu atenție în el, ridicânduse în picioare.

Midas arunca o privire înapoi spre panta pe care coborâse.

– Unde… te întorci?

Îi facu semn cu bastonul. Departe, jos, spre o carare ce urma cursul serpuitor al unui râu.

– La casuța țaraneasca a unui prieten.

– Aha. Cred ca ar trebui sa plec si eu.

– Mi-a parut bine.

– Si mie. Sa… sa te faci bine repede.

Îsi lua prudent ramasbun, facându-i semn cu mâna, dupa care se întoarse si porni la drum. Mergea cu viteza melcului, punându-si atenta bastonul înaintea fiecarui pas, de parca ar fi

redescoperit mersul dupa o vraja care o țintuise la pat. Midas simți ceva rascolindu-l,

în timp ce ea se îndeparta. Voia sa faca o poza, sa o fotografieze pe ea de data asta, nu lumina. Ezita, dupa care fotografie din spate silueta ce-si târsâia picioarele, încadrata de apa si de câmpul gri al berbecului.

Din volumul în pregătire la Editura Litera. Traducere: Smaranda Campeanu

Subiecte #Ali Shaw